Sonet 139

imaginea utilizatorului cvasiliu
CCXLVI

S-a prăbușit iubirea și-n zbor flămând ereții
Uitării, din ruine, cu cioc de fier te zmulg;
În piept se lasă toamna și-amenințarea vieții
Și-a morții mi se pare ușoară ca un fulg.
Cât te-am ținut pe geană, precum Atlas o lume,
Am stăpânit regate d-eben și diamant,
Am primenit văzduhul și-am alungat cutume
Și șerpii clevetirii, cu suflul, în neant;
Dar azi ne-am frânt de parcă mi-a obosit aripa,
De parcă ești ascunsă pe fundul unui lac
Iar eu îi tulbur unda și mă găsește clipa
Mai liniștit, mai vesel, dar singur și sărac.
Ca să păstrezi sămânța iubirii pe ogorul
Din suflet, mușcă mărul dar nu zvârli cotorul

30 XII 2007