Când ziua
Obosită
De multe ore
Ce-au trecut,
Își pleacă geana
Ațipită
Peste răbdarea
Ce-a avut,
Amurgul
Naște-n umbra deasă,
Ce razele
Au izgonit,
’Negrindu-și
Fața urâcioasă
Spre ziua
Care s-a topit.

Încet,
Întunecata seară,
Devine
Noapte
Cât mai plină,
Ce își asmute
Negrul paznic,
Spre tot ce-a fost
În zi,
Lumină.

Până și albul
Cel vopsit
Persecutat
Este la bară,
De soare
Asistat nefiind,
În negru
Fost-a condamnat,
La față să apară.

Ce stele!
Sau ce lună!
Ce ar mai lumina
Prin lunci,
De nu stai
Potolit
Băiete,
Cu degetele-n ochi
Ajungi!

Și noaptea
Ține!...
Nu e seară,
De ea să scapi
Pân’ să clipești.
De nu o dormi
Buștean,
Până s-a dus,
De orbul ei
Te plictisești.

Lumina,
Somnoroasă,
Trezită-n dimineță
Înghesuită
De negreală,
Se-ntinde,
Dă din coate,
Spărgându-i matul ei,
Cu ghionturi
Ce îi scapă
La-mbulzeală.

Ivind apoi,
Prin crăpături
Produse-n
Plină noapte,
Se-mprăștie
Pe-albastrul cer;
Cu soarele
De-acum
Să se arate,
Pentru o altă zi,
Săpână
În eter.