Eva i-a cerut voie (fățucă de copil), să desfacă o cutie de bere. I-a promis că nu mai bea deseară, îi este de ajuns atât, doar acum, că tot trebăluiește și șterge și prăjește și spală și cântă. Îi zâmbea. Era Eva cea curată, pe care o văzuse rareori. Femeia în fața căreia ar fi îngenuncheat. Femeia din mintea lui, căreia îi dăruise un inel. Eva aceasta era atât de diferită de cealaltă, încât ar fi recunoscut-o după inflexiunile vocii, după chip, după culoarea ochilor. Iar dacă ar fi fost o explozie de energie într-o mână de om, dacă alcoolul ar fi transformat-o într-o ființă și mai veselă, poate ar fi fost destul de ingrat ca să o accepte așa.
El nu era defel un războinic. Mărunt, adus de spate, cu pântecul proeminent, pe dinăuntru perforat de furia eliberată gradual, tot mai frustă, tot mai îndrăzneață, aproape oarbă (ultima dată o împinsese, ea căzuse și se lovise la cap, o luase și o depusese între cearșafuri, plângând), logodnicul Evei încetase să mai creadă.
De fiecare dată înceta să mai creadă.
Apoi ea își revenea pentru o zi, devenea femeia delicată, din cel mai fin porțelan, ștrengarul pus pe șotii, lălăia afonă prin casă, râdea tot timpul, îi era frig și i se cuibărea la piept și își atingea tălpile de tălpile lui grosolane, el se lipea de arcul trupului ei și ritmat, ca o muzică leneșă, în surdină, se legănau unul într-altul ca pentru totdeauna.
Ultima dată a implorat-o să rămână. Hai alung-o pe cealaltă, e o depravată, nu-ți trebuie astfel de prietene, stai doar tu cu mine... Dar dă-o TU afară (eu nu sunt în stare)!
Astăzi s-au trezit devreme și s-au dus fiecare la treaba lui. Au vorbit puțin și abia pe la opt i-a dat telefon. Eva de aseară plecase. Își luase catrafusele și se mutase cine știe unde. Nu era sigur, însă aceasta de acum era prea volubilă, alungea vocalele, înlănțuia propozițiile de parcă le-ar fi avut dinainte, pe un prompter (primul stadiu, de irupere, dinaintea prăbușirii).
În el furia nu cuteza să se dezlănțuie, aștepta pe buza prăpastiei, ca într-un exercițiu de echilibristică. Îi era încă teamă să nu se înșele și, astfel, să-i ofere pe tavă motivația de a bea. Ea a vorbit într-una, el a ascultat-o, până când glasul s-a transformat într-un perforator compus din ace minuscule, ușor de rătăcit sub piele.
A mârâit doar. A ridicat tonul. Și a înjosit-o poruncindu-i să se apropie și să sufle. S-au mai împrietenit la o țigară, apoi el și-a pus ochelarii aceia strâmbi, găsiți sub dulap. Ea l-a fotografiat, pui, arăți bine cu ochelari, pari așaaa, deștept! I s-a așezat în poală și a vrut să-l mângâie. Dar furia își pierduse echilibrul, se sufocase, a zvâcnit pe limbă împreună cu o senzație violentă de vomă, iar el, micuțul amant, a urlat.
Eva s-a retras ca o maree și ușile s-au trântit în urma ei.

Dar dacă logodnicul Evei minte? Dacă au aflat cu toții că e un soi de Stavroghin? Pare distins cu mănușile întoarse pe față, pe dos (mănuși din acelea groase, de lână, cu un singur deget), umflă pieptul și scuipă din catacombele minții complimente banale, care plac femeilor. Idiotule, asta merge prima dată, când victima are carnea fragedă (nu bătătucită de isteriile și depresiile tale) și nu știe cum arată lupii!
Ei îl cunosc, și-au dat seama că în ziua în care s-au întâlnit, gestica și valijoara de cunostințe și amabilitatea excesivă, cățelandrică, toate alcătuiau diorama cu care le tapetase pereții, erau de fapt un cumul de efecte vizuale, un decor de mucava.
Acum logodnicul Evei fumează lângă bidonul de plastic, găsit sub scaun, turtit sub loviturile ritmate, seci, prin care a ales furia lui să-și execute numărul. Afară ninge, ninge cât să-și deghizeze Dumnezeu păcatele.

“...dimineața laiolul somnola pe covor, același loc, m-am pipăit, eram întreg, doar brațul îmi amorțise, dar după câteva exerciții simple am reușit să mă proptesc în el și să mă ridic. Laiolul îmi semăna, proeminențele încă nu i se dezvoltaseră corespunzător, însă din profil aducea cu mine.
Răduțu nu era acasă (de ce mă mai miră asta?). A venit pe la prânz, duhnea a mahorcă, se împleticea și bâiguia nu știu ce inepții despre o curvă de la facultate. S-a prăbușit în fotoliu și a inițiat, impetuos, un asalt de horcăieli. În zadar l-am scuturat și i-am pus perna pe față (tare m-au mai gâdilat degetele să apăs).
Cred că îmi ascunsese pastilele. Eu le lăsasem pe noptieră, de unde au dispărut.
Dar nu de asta îți scriu, Eva!
Spre seară, când domnul Răduțu a binevoit să se trezească, am asistat la o conversație bizară:

Opt, opt și ceva. Ridic receptorul, însă băiatul mi-l smulge și mă îmbrâncește.
-Sunt bine... da, și unchiu’ e bine! Da, da, daaa, nu, da! (către mine: tanti Victoria!) Am intrat... Ce să fac acolo ? Învăț, tanti! De dimineața până seara... o să dau în gastrită! (îmi înlătură hotărât brațul) Da, da, daaa, nu, da! Nu știu, e cam bolnav, săracu’! Matale? Atunci e bine... (mie: ești culmea, tataie, lasă-mă să mă-nțeleg cu omu’ ăsta!) (în receptor, șoptit) Nu cred c-o s-o mai ducă mult... Nuuu, o are pe vară-mea, Eva! Oricum n-o să se mute ea aici! Asta e! (îmi face cu ochiul) Da, da, daa, nu, da! O să-i transmit... (trântește receptorul)
Se întoarce spre mine:
-Unchiu’ Mircea îți transmite sănătate! Și te roagă să nu te mai ferești de el, că tare mult te-a așteptat atunci!” (coală albă, mototolită, aruncată la coș).