Personajele:
în ordinea apariţiei lor pe scenă:

Marele Mamona

Spiritul Veacului

Sufletul Pamântului

Strigătul Omenirii (în scenele 2 şi 6)

Suflul Văzduhului

Vocea unui tânăr

Un tânăr politician

O tânără judecătoare

Un tânăr antropolog

Un tânăr sociolog

O tânără jurnalistă

Un adolescent arheolog

O tânără doctoriţă

Un D.J.

O tânără pe role

Preşedintele Republicii Adolescentia

Primul Ministru al Republicii Adolescentia

Un tânăr şi neliniştit poet

Un tânăr specialist în economie

Un tânăr istoric al religiilor

Un tânăr judecător

Mulţi alţi tineri entuziaşti

Bunul Demiurg

Duhul Apelor

Conştiinţa morală a lumii

Ochiul Fiinţei

Scena întâi

La marginea unei prăpăstii, Mamona priveşte în gol rânjind cu voiciune. De cealaltă parte a prăpastiei, Spiritul Veacului, gânditor şi trist îi răspunde:
Marele Mamona: No bine, neînsemnaţilor, am ştiut eu că veţi fi ai mei de la începutul veacurilor. Şi pe deasupra o să-mi slujiţi cu încredere până la sfarşitul lor.
Spiritul Veacului: Nu fi aşa sigur, Mărite Necurat. Au fost şi vremuri mai bune, când oamenii erau mai cuminţi, mai luminaţi, sau, aşa cum se zicea odată în popor: oameni cu adevărat vrednici de laudă. Vremuri sfinţite şi fericite, în care pământul mişuna de sfinţi şi de monahi. Vremuri pline de credinţă şi de bunăstare, vremuri binecuvântate de Dumnezeu pentru vrednicia celor ce vieţuiau atunci pe pământ.
Sufletul Pământului:(tresărind se ridică iute de jos şi ţâşneşte prin deschizătura prăpastiei): Aşa e, Mărite Spirite al Veacului. Neuitate sunt acele timpuri în care omul sfinţea locul, acele vremuri când pământul era împânzit de lăcaşuri de închinare; când oamenii ridicau temple nu pentru fală, nu pentru propriile nevoinţe, ci numai şi numai întru cinstirea şi vrednica venerare a Preaînaltultului.
Marele Mamona: Degeaba Te trezeşti din somnu-ţi, Suflete al Pământului. Toată osteneala oamenilor a fost în zadar. Cu toată strădania lor, de altfel admirabilă, iată-i cum se lăfăiesc în dezmierdări, zburdând în bună voie, făcându-şi lor legea vieţii, tânjind doar banul şi bogăţiile, pe care Tu, Suflete al Pământului, încă le dăruieşti fără nici o împotrivire. Ba chiar au şi neruşinarea de a crede că te supun, că au tot dreptul să se facă stăpâni ai Pământului.
Sufletul Pământului: Cumplite Mamona, iată cum dreptatea iese până şi din gura spurcată a duhului minciunii. Într-adevăr, de când au început a-şi folosi cunoştiinţa, mândrindu-se cu ea şi uitând cu totul pe Cel de la care întru mântuire au primit-o, s-au lepădat întru ei, începând a-şi construi cetăţi atât de mari, că au străpuns până şi cei mai de sus nori ai cerului. Apoi, vazându-şi isprava terminată, s-au îmbulzit asupra animalelor ce-mi împânzesc acum trupul, ucigând şi distrugând totul în calea lor, până şi vietăţile liniştite din împărăţia fratelui meu de cruce, Umblătorul Duh al Apelor.
Marele Mamona: (înteţindu-şi rânjetul) În curând toată faţa Pământului va arăta exact ca Întunecata Împărăţie a Subpământului, de unde am fost dezlegat să stăpânesc.
Spiritul Veacului: Nădejdea mea este însă vie. În calitatea mea de păstrător şi folositor al timpului, pun făgaş cum că omul are tăria să revină oricând la cele ale firii sale şi să-şi împlinească cele făgăduite demult, în Eden.
Sufletul Pământului: Şi pe deasupra îşi va răscumpăra toată nelegiurea făcută asupra mea şi asupra creaturilor mele. Eu unul îl voi ierta, dacă într-adevăr îşi va pune în gând cu toată tăria, cu toată fiinţa şi simţirea lui, să lase la o parte trufia şi războiul ce l-a pornit fără cumpătare împotriva mea şi a fiinţelor mele.
Spiritul Veacului: De altfel, bătrâne, nici nu te-ai lăsat tot timpul îndurător. De căte ori a fost nevoie, când un ai mai suportat nelegiuirile lor ţi-ai deschis jgheaburile şi fie i-ai înnecat, fie i-ai năvălit cu focul curgător din adâncul inimii tale, plină acum de năcaz şi amărăciune. Şi nu de puţine ori, i-ai înghiţit cu tot cu măreţile lor cetăţi, cu tot cu trufaşele lor turnuri de piatră şi sticlă, ce-ţi sfidau cu îngâmfare şi neruşinare cerurile.
Sufletul Pământului (aprobând cu amărăciune): Da. Cumplită mai era răzbunarea mea şi a fiinţelor mele, mai ales când ne adunam tustrei: eu, Duhul Apelor şi Suflul Văzduhului şi ne puneam la mare sfat întru pedepsirea şi îndreptarea de iznoavă a nelegiuţilor aceştia.
Marele Mamona: Şi la ce va folosit toate acestea? Nu vedeţi cum mintea şi inima lor a rămas aceeaşi ? Ba încă, năravurile şi poftele lor s-au ascuţit peste măsură, încât mai rău mi se pare că le-aţi făcut. Toate acestea s-au adunat în scurtimea minţii lor, că pornesc acum cu o şi mai cruntă ferocitate împotriva domniilor voastre.
Spiritul Veacului: Taci, neruşinatule! Tu zici asta doar pentru ai deznădăjdui şi pentru ai descotorosi de bunul lor gând de îndreptare, pentru ai avea mereu sub ocrotirea şi oblăduirea împărăţiei tale. Mare vicleşug însă le întinzi acum. Îi laşi să creadă că au atins cu adevărat libertatea deplină şi că acum este singura lor cale prin care îşi pot stăpâni viaţa prin fantasma plăcerilor.
Sufletul Pământului: Şi mai află, necruţătorule, că tocmai întru trezirea şi grabnica sporire a fiinţei lor, mă răzbun pe ei şi le aduc atâta năcaz. Fac toate astea numai întru binele lor.
Spiritul Veacului: Aparentul rău pe care îl fac omului uneori, de fapt nu este decât un firesc curs înspre mai bine, înspre îndreptarea şi iluminarea sa. De aceea, o să li se întâmple toate nenorocirile, atâta timp cât Bunul Demiurg le mai îngăduie încă evoluţia.
Marele Mamona: (cu un râs sfidător) Ha, ha, ha… sărman Spirite al Vremii! Nu vezi că ţi-a sunat ceasul? Nu vezi că fiecare secundă este împotriva ta, împotriva trecerii tale fară de grijă? Că ai murit şi ai devenit un atom gălbejit, prăbuşit în propria-i mişcare, asemenea unui mădular frânt, zdrobit de propria-i carne? Clipa însăşi ţi-a devenit duşmană. Nu te mai poţi împotrivi devenirii, veşnic curgi înspre mine, adică înspre nicăieri.
Sufletul Pământului: Şi ce vrei să insinuezi, viclene Mamona?
Marele Mamona: Nu să insinuez, ci chiar să prorocesc: sfârşitul timpului şi al istoriei este aproape. Sau, dacă nu mă înşel, chiar a şi început. Nu-i vede-ţi pe nefericiţii aştia cum strigă cu înflăcărare întru slava mea şi a slugilor mele ?
Din fundul prăpastiei se ridică glas de mulţime ce înduioşează pe Suflul Văzduhului.
Strigătul Omenirii: Ura, ura, suntem în sfârşit în afara timpului, istoria nu ne mai poate ajunge. Am luat-o cu mult înaintea timpului, istoria a căzut din constrângerea ei. Nu ne mai reţine nimeni şi nimic. Încă putin şi vom stăpâni timpul, încă puţin şi călătoria în timp va fi în sfârşit posibilă. Ne vom deplasa prin spaţiu-timp, aşa cum ne plimbăm astăzi, pe străzile cerului, cu maşinile astea magnetice, antigravitaţionale, nestingheriţi şi singuri în tot Universul. În sfârşit, de acum înainte ne vom contrui propria istorie. De azi înainte nu mai suntem sclavii timpului, istoria este acum în mâinile noastre.
Suflul Văzduhului: O, bieţi copii! Voi nu ştiţi cât de nefireşti sunt gândurile voastre.
Spiritul Veacului: (priveşte cu milă către mulţimea de jos) O, tu, Europă, cu credinţa ta în progres! O, tu, Americă, cu pragmatismul şi optimismul tău decadent! O, tu, Asie, cu spiritul şi vitalismul tău evident! O, tu, Africă, cu primitivismul şi exotismul tău strident! Nu vă lăsaţi înşelate de duhul autosuficienţei şi al ironiei, nu vă lăsaţi prinse în ghearele lui Mamona!
Marele Mamona: (uşor ironic) Păcat, Spirite al Veacului, discursul tău părea atât de îmbietor, atât de sincer, de elevat, de înflăcărat... Priveşte însă în fundul prăpastiei şi vezi:

Scena a doua

Alcătuit din multilple voci, numaidecât a unor persoane tinere, Strigătul Omenirii răsună din adâncul genunii precum ecoul unei sentinţe.
Strigătul Omenirii: Ne-am descătuşat în sfârşit de lanţurile îmbătânirii. Nu mai putem fi pătrunşi de azi înainte de sindromul descompunerii. Trupurile noastre se simt libere acum. Întrucât vieţuim întâia oară sub noile legi ale întineririi, declarăm în unanimitate:
Vocea unui tânăr: Toţi cei netineri sunt condamnaţi la acţiunea de a-şi reface trupul, a-l supune procesului de regenerare şi reîntinerire. Nu se mai acceptă în fabrici decât băieţi puternici şi fete tinere cu picioare voluptoase şi sâni sănătoşi.
Un tânăr politician: De azi înainte este interzis să mai fii bătrân. Singura formă de conducere admisă este democraţia adolescenţilor.
O tânără judecătoare: Vom decreta astăzi un proiect de lege prin care tinerii se vor elibera definitiv de sub tirania bătrânilor.
Un adolescent antropolog: Asistăm astăzi la o nouă revoluţie antropologică. Noul Om al timpurilor post-postmoderne nu mai are voie să îmbătrânească. Singura condiţie, ce se impune noului om, este să fie mereu tânăr.
Un tânăr sociolog: Vârsta maximă a unui cetăţian nu trebuie să depăşească 33 de ani. După această vârstă, cetăţeanul este declarat inapt şi supus unui permanent control medical, unui continuu act de înfrumuseţare estetică.
O tânără jurnalistă: Televiziunea nu va mai avea dreptul să difuzeze pe posturi emisiuni, filme, sau imagini cu caracter de îmbătrânire.
Un adolescent arheolog: Istoria trebuie numaidecât revizuită. Să se rescrie totul într-o manieră tinerească, veselă, în care să nu se mai audă de domnitori ca Mircea cel Bătrân, Vodă Şchiopu, Vodă Chioru, sau alte minunăţii de genul acesta. Poporul trebuie educat într-un nou spirit. Singura expresie acceptată în mod oficial de stat pentru a descrie această nouă formă revoluţionară de educaţie va fi: învăţământ tineresc beton-fain-mega-super-mişto. De aceea, în manualele de istorie strămoşii noştri nu pot fi altfel, decât tineri, senzuali şi sexy.
O tânară doctoriţă: Persoanelor în vârstă nu le este permisă plimbarea şi ieşirea în public, decât în urma unui control drastic din partea paramedicilor, şi, desigur, numai după ce psiho-esteticienii au semnat şi declarat pe propria răspundere într-un document oficial, caracterul mereu tânăr al pshicului şi fizicului individului. Toate datele despre starea pacienţilor cu simptome de îmbătrânire vor fi consemnate în mod obligatoriu în cardul de sănătate personal. Toate datele vor fi declarate on-line în Monitorul Oficial.
Un D.J: Sunt interzise în cluburi şi discoteci purtarea unor îmbrăcăminte prohibite, de felul rochiilor lungi la fete, sau a costumelor de epocă la băieţi. Aceste veşminte contraveneau în trecut dezvoltării civilizaţiei adolescente şi etosului libertăţii fără frontiere.
O tânără pe role: Va fi o eră în care pacea, liniştea, bunăstrea şi frumuseţea tinereţii vor străluci pe pământ asemenea soarelui în dimineţi senine.
Preşedintele Republicii Adolescentia: Cetăţenii nu vor mai avea voie să strice veselia, bucuria şi buna dispoziţie din sufletul mereu tânăr al celuilalt. Pe pământ şi în neamuri nu va mai fi decât o singură generaţie: new eco-generation pro-emo-gay. Gelozia, divorţul, refuzul şi orice alt fel de atitudine ce contravine sentimentului pur al îndrăgostirii este condamnat drastic prin lege. Indiferent de orientare, tinerii îndrăgostiţi trebuie lăsaţi liberi, să li se acorde prioritate în orice fel de instituţie, să li se respecte necondiţionat intimitatea juvenilă, să li se de-a dreptul la muncă şi la progres, întrucât ei vor fi principalii contribuitori la creşterea sporului demografic, viitorii mântuitorii ai neamului. Ajutând tinerii veţi contribui cu toţii la stoparea încălzirii globale şi la renaşterea spirituală a umanităţii.
Primul Ministru al Republicii Adolescentia: Vor fi promovate mereu jocurile, dansurile, distracţiile, nunţile, cumetriile şi orice altă formă de manifestare publică a tinereţii. Râsul şi veselia vor fi încurajate şi finanţate de guvern. Vom aloca bani în plus industriei divertismentului.
Un tânăr şi neliniştit poet: Ura...viaţa să nu ne fie decât un lung şi frumos carnaval! Să trăim mereu ca-n basme, cu o tinereţe fără bătrâneţe şi cu o viaţă fără de moarte!

Scena a treia

Discursul halucinant al Strtigătului Omenirii este oprit brusc de apariţia minunată a Bunului Demiurg. Cu o voce puternică, dar blândă, bătrânul blond se adresează Marelui Mamona:
Bunul Demiurg: Nu uita, cruntule Mamona, puterea pe care o ai, doar Cel de sus ţi-a dat-o, şi pentru asta, ar trerbui să-I slujeşti cu sfinţenie.
Marele Mamona: Aşa e, blândule Demiurg. Puterea pe care o am vine de acolo de sus, din necunoscutul văzduh, dintr-o lume nesfârşită. Dar puterea nu-şi are sens decât aici. Pe Pământul fărădelegilor şi al nemulţumirilor.
Bunul Demiurg: Ai grijă încrezătorule, că puterea este împotriva orânduirii. Puterea este călcătoare de lege şi de adevăr. Sub mrejile puterii apare întunericul ce înghite adevărul.
Marele Mamona: Adevărul? Ce-i adevărul? Nu există Adevăr. Pe pământ domneşte doar minciuna. Singura realitate posibilă, cel puţin aici. Nu este îngăduit unor fiinţe de lut să cunoască adevărul. Lumina s-ar stinge de tot în ţărâna unora ca acestora.
Bunul Demiurg: Tocmai pentru aceştea m-am silit şi am renunţat la multe planuri măreţe din Univers. Pentru aceste fiinţe de lut asupra cărora am suflat viaţă întru păzirea lucrurilor ce le-am lăsat să fie pe Pământ. Adevărat este însă, că puţină lumină mai rămâne în urma acestui trup umblător.
Marele Mamona: Lasă-mi-l dară mie, să-mi slujească împărăţiei mele de întuneric şi minciună. Lasă-mi-l mie, să-i dau eu un rost şi o înţelegere în această lume de neînţeles.
Bunul Demiurg: Nu-ţi îngădui să-i furi până şi ultima cale de reîntoarcere. Îl voi lăsa să se facă singur cea ce vrea. Să devină propria lui creatură. Să vadă singur. Să cunoască, să experimenteze lumea, cu dorinţa-i şi conştiinţa-i. La urma urmei, vom vedea cât a fost cu lumina şi cât a fost cu întunericul.
Marele Mamona: Iertată-mi fie îndrăznela, Bătrâne. Dar eu îţi spun că ce vine din pământ tot pământ rămâne. Şi pe deasupra, cea ce rămîne din el după ce i-ai luat sufletul? Doar viermi şi putregai. O claie de viermi, atâta rămâne din carnea asta umblătoare.
Bunul Demiurg: Tu să taci, necuratule! Căci Eu am pecetluit ţărâna aceasta cu un duh sfinţitor. De va fi în stare să-l păstreze viu până la capăt, nu va gusta moarte şi nici nu va mai fi hrana micilor târâtoare.
Marele Mamona: Aha, milostivule, mă tem că puţini sunt cei ce au făcut aceasta. Mai toţi au nesocotit duhul sfinţitor ce li le-ai dăruit şi s-au dedat poftelor lumeşti, murdărindu-şi trupul.
Bunul Demiurg: Sunt doar nevoinţe ale frumuseţii şi ale frăgezimii lor tinereşti. Înclinări ale firii lor slabe şi nevinovate. Neprihănite zvâcniri ale neputinţei lor trupeşti.
Marele Mamona: Iertare Prealuminate, dar pe cât ai iubit şi iubeşti Tu lumea asta, pe atâta te uită şi te nesocoteşte, stricându-Ţi cu voie Măreţul Tău Plan de Mântuire a Lumii.
Bunul Demiurg: Mândria. Doar mândria ta nemăsurată nu poate lăsa loc vreunui strop de milă. O scânteioară de speranţă pentru creaturile astea prăpădite. Cât despre Planul Mântuirii, ce l-am pregătit pentru acest aprig şi nesfârşit Univers, numai Mie îmi este îngăduit a-l face şi reface după plac şi după cursul vremii şi al lucrurilor. Căci Eu, întru multa milostivire am lăsat libertate nemăsurată până şi pietrelor neînsufleţite ale râului, codrilor munţilor, păsărilor cerului şi tuturor creaturilor mele văzute şi...nevăzute.
Marele Mamona: Mi se pare mie, poate, dar tocmai libertatea este însăşi premisa căderii ultimei creaturi în-fiinţate.
Bunul Demiurg: Căderea omului...(oftând) multă plângere şi durere a fost atunci în Împărăţia Luminii. Multă supărare pe feţele îngerilor şi multă scârbire în inimile lor. Serafimii şi heruvimii şi-au acoprit feţele din pricina ruşinii păţită de om.
Marele Mamona: Iar în Împărăţia mea, a întunericului, au săltat atunci porţile iadului de veselie, iar slujitorii mei au început să horească de bucurie. Că de multe veacuri nu se mai deschisese gura spurcată a iadului. Aproape că-i ruginise porţile.
Bunul Demiurg: Să nu crezi că mi-am părăsit vreodată, de tot, creaturile acestea prăpădite şi tare la cerbice. Le-am dăruit libertate tocmai pentru că le iubesc şi pentru că vreau să-şi descopere în ele însele măreţia şi demnitatea pentru care au fost create şi la care sunt acum iarăşi chemate. N-am lăsat niciodată, nici măcar un fir de praf, fără vreun strop de lumină. Am aşternut peste toată creaţia, încă de începuturi, o pătură nevăzută de lumină pentru a o apăra de nelegiurile Împărăţiei Întunericului, pe care tu, iată, din păcate l-ai creat.
Marele Mamona: Da.., nu degeaba, Luminate. Pe câtă lumină le-ai fi dat atunci fiinţelor văzute şi nevăzute la marele început, pe atât de multă negură gustă acum, neputinciosul ăsta de om. Şi dacă-mi permite-ţi o mică glumiţă: omul fuge de lumină şi de adevăr ca de dracu’, iar la mine aleargă, precum ursul la un fagure de miere.
Bunul Demiurg: Prea nesecoteşti, Înnegrite Mamona, voinţa oamenilor. Nu crezi deloc în capacitatea lor de a progresa, în minunata lor putere de conştiinţă, în putinţa lor de a sta treji, de a fi stâlpi necinstintiţi la temelia lumii. Sfinţii şi conştiinţele verticale care au reuşit să depăşească toate vicisitudinile istoriei, oare nu sunt mărturii vii pentru susţinerea lumii? Te rog, nu dispreţui voinţa oamenilor!
Marele Mamona: Nu dispreţuiesc, Bunule, puterea oamenilor. Dar istoria, însăşi istoria a dovedit că marile spirite au fost totodată şi mari împătimiţi. Cei mai tari în credinţă au fost şi cei mai înverşunaţi apostaţi. Marii cucernici au fost mai întâi mari eretici.
Bunul Demiurg: Tocmai pentru curajul şi tăria lor de a reveni mereu pe calea adevărului şi a binelui am ţinut şi ţin în continuare la lume. Pentru setea lor infinită de dreptate şi de adevăr.
Marele Mamona: Sete de dreptate? Nu prea se vede aşa ceva la aceştia. Poate sete de bani, de plăceri şi de putere. Doar o nebună sete de putere vezi la aceştia. Nicidecum virtuţi. În toate cele se arată asemenea mie, ba chiar uneori mă şi întrec în scornirea de nelegiuiri. Mă surprinde în răutate şi mă face să mă simt umilit în faţa grozăviilor şi fantasmelor lor diabolice. Atrocităţile lor încântă până şi pe mai marii împărăţiei mele. Se miră iadul de prostiile oamenilor, de modul stupid în care venerează nimicul şi aduce la rang de mare cinstire mărunţişurile nenumărate ale lucrurilor trecătoare ale lumii. Încă puţin şi vor ridica altar zeului nimicului. Îşi vor pune toate aspiraţiile la picioarele Marelui Nimic.
Bunul Demiurg: Este adevărat că au slăbit mult în credinţă şi nu mai au viguarea de la începuturi. Sunt, într-adevăr, într-un moment critic al existenţei lor. Entuziasmului pentru viaţa vecinică le-a scăzut, inimile le-au amorţit, gândurile li s-au spurcat, în piepturile lor poartă suflete de piatră. Dar, au obosit şi ele, sărmanele, după atâta osteneală în lupta cu întunericul. De aceea, se cuvine să mai aşteptăm, să-i mai îngăduim, căci planul meu presupune o mare încredere în om, în adevăratul om.
Marele Mamona: Oare nu greşeşti, Bătrâne, bizuindu-te pe acesta? Ce te face să te încrezi întratâta, într-o mână de pământ, încât să laşi să depindă de el ditamai Universu’?
Bunul Demiurg: Nu sunt eu Marele Arhitect. Cinstea aceasta am dat-o omului, întrucât este singura fiinţă făcută după chipul şi asemănarea mea. Te miri c-am pus pe umerii lui atâta responsabilitate? Află, că în ciuda căderii lui repetate, va avea tăria să-şi împlinească rostul care i s-a dat.
Marele Mamona: Întunericul ce mă stăpâneşte nu-mi poate lămuri cum e posibil aşa ceva. Ceea ce văd şi ceea ce se vede din negura firii mele dobândite, e că doar o magie luminată poate face din om o asemenea fiinţă (râde sarcastic şi extrem de nedumerit), în care, iată, se găsesc noii stâlpi ai temeliei Universului.
Bunul Demiurg: Să nu crezi însă, Neluminate, că fiece om se va bucura de un asemenea privilegiu. Îi voi alege doar dintre cei care au ştiut să păstreze şi să învioreze continuu, lumina taborică.
Marele Mamona: Aşa, deci. Luminăţia voastră faceţi discriminări. Va să zică Îţi alegi viitorii moştenitori ai împărăţiei. Nu împarţi adevărul în mod egal, frăţeşte, tuturor.
Bunul Demiurg: Nu te-ai săturat să tot ispiteşti, întunecate? Păi dacă nu se alege neghina de grâu, ce se va lege din frământătură? Stricăciune. Şi mai rău decât stricăciune. Stare pe loc. Împotmolire în nesfârşitele căderi. De aceea, pentru a se înceta definitiv nesfârşitul şir al căderilor, judecata şi alegerea finală trebuie să fie radicală. Fără şovăişuri, fără ezitări. Voinţa slabă nu încape şi nu-şi are loc în Împărăţia Luminii.
Marele Mamona: Dar cu ceilalţi ce vei face? Nu aşa că mi-i vei da mie, să-mi fie plinători ai neorânduielii? Îi voi face fii ai negurii celei reci. Le voi scoate din inimi orice grijă şi orice durere. Nu vor mai simţi suspine după lumini închipuite. Lasă-mi-i mie şi ţi-i voi pregăti pentru lumina adevăratei tale împărăţii. Cu cât îi voi îndepărta de Soarele Ceresc cu atât se va naşte în ei dorul negrăit de lumini. Numai să mi-i laşi să-mi slujească mie pe Pământ.
Bunul Demiurg: Greu lucru îmi ceri, viclene. O, tu nici nu ştii ce ceri. Vrei puterea nemăsurată asupra acestora. Vrei să-i ai cu tine în lumea morţii, dar nu voi îngădui asta. Niciodată.
Marele Mamona: Ai spus că le vei da libertatea totală. Că îi vei lăsa slobozi să-şi creeze propria existenţă.
Bunul Demiurg: Da. Îi voi lăsa în voia lor, dar nu-i voi părăsi niciodată. Am făcut în trecut un legământ cu ei şi nu se cuvine să-l încalc.
Marele Mamona: Totuşi, dacă ei mă vor alege pe mine, mi-i vei da?
Bunul Demiurg: Da, ţi-i voi da. Aceasta în virtutea legământului că îi voi lăsa să se rostuiască, chiar dacă le-am zis de-atâtea ori să facă doar voia „noastră”. Le voi aminti, totuşi, până la sfârşitul veacurilor, de adevărata cale pe care trebuie să meargă. Le voi arăta mereu lumina vieţii spre care trebuie să purceadă.
Satisfăcut de răspuns, Marele Mamona surâde şi-şi învârte orgolios coada, mişcând în acelaşi timp voios din coarne. Şoptind apoi, uşor, către sine:
Marele Mamona: Îi voi supune mie şi-i voi face să mi se închine mie cu toată ardoarea lor. În afară de bani, pofte, putere, plăceri trecătoare şi alte nimicuri din astea, să nu-şi mai dorească absolut nimic. În cele din urmă, îi voi face să uite de tot de unde au plecat. Îi voi pregăti pentru împărăţia-mi de întuneric.

Scena a patra

Undeva în nori, dincolo de locul unde păsările nu mai pot ajunge, Spiritul Veacului, Sufletul Pământului, Duhul Apelor şi Suflul Văzduhului s-au adunat întru mare sfat pentru a hotărî soluţii la soarta omului.
Sufletul Pământului: (cu barba lui lungă, mirosind a pădure de stejar, işi pronunţă fără înverşunare grava sentinţă): Toate împărăţiile lumilor nevăzute s-au pronunţat fără nici o reţinere pentru osândirea neamului omenesc. Din fundul gheenei până la tronul Celui Preaînalt se aude un singur cuvânt: vai, vai şi iar vai. Ferască sfântul de cele ce i se pregătesc neamului omenesc!
Spiritul Veacului: De aş putea, aş încremeni în loc, precum o stâncă de granit şi mi-aş opri grabnica înaintare! Dacă Înaltul nu mi-ar scurta acum din trecere şi nu mi-ar face zilele atât de pieritoare, nu ştiu cum ar fi suportat omul asemenea plăgi ce i se pregătsc.
Suflul Văzduhului: (printre crâncene croncănituri): De-atâtea ceasuri aud croncănitul acesta strident. Şi urletul acesta al păsărilor de pradă! Mă-nfioară cu ecoul lor tulburător. Duhoarea morţii a ajuns până-n crugul azurului. Norii, aproape c-au îngheţat de spaimă.
Duhul Apelor: Vai, până şi fiinţele adâncului din mine, s-au deşteptat din somnul lor netulburat şi au început să tremure, ca fugărite fără zăbavă, de această pâclă a negurii urât-mirositoare şi hidoasă.
Sufletul Pământului: Atâta groază domneşte nestăpânită în fiinţa lucrurilor, că până şi munţii au pornit-o îngroziţi la vale. Iar volbura adâncului arzător stă gata-gata să plesnească.
Spiritul Veacului: (de data aceasta cu oprivire tristă în ochi) Cel mai rău e că simt secunda timpurilor din urmă izbindu-se în mine cu zbuciume de negrăit.
Duhul Apelor: Gheţurile au luat-o la fugă prin nesfârşita lume a apelor şi se topesc unul câte unul, plutind în derivă. Iar râurile şi pâraiele, până şi cele mai neînsemnate, şi-au ieşit din minţi, înghiţind şi rupând totul în calea lor.
Suflul Văzduhului: Iar eu, oricăt aş încerca prin puterea ce mi s-a dat, nu mai pot ţine în frâu puzderia de vânturi şi de nori grei ce se năpustesc cu groază asupra pământurilor şi caselor oamenilor.
Spiritul Veacului: Negreşit că suntem în vremurile de pe urmă. Sau cel puţin ne aflăm la un moment de mare primejdie şi încercare pentru omenire. Trufiile şi nelegiuirile neamului omenesc au ajuns la culme. Nimic nu mai poate sta împotriva acestei nenorociri, care, până la urmă, tot ea şi-a creat-o şi şi-a atras-o asupra-i.
Sufletul Pământului: Aşa e, Spirite al Veacului cel înţelept. Nu de puţine ori am fost chemaţi şi trimişi de Dumnezeu asupra acestora. Şi aţi văzut foarte bine. În calea iuţimii mâniei sfinte nu-i poate sta nimeni şi nimic. Ceea ce va veni asupra neputincioşilor acestora este de neînchipuit. Până şi pentru noi, fiinţe neomeneşti.
Duhul Apelor: Ce putem face dar? Eu însu-mi, de-abia pot să-mi liniştesc şi să-mi apăr fiinţele ce le am în stăpânire. Ba, şi pe acestea, din cauza nejudecării omului sunt pe cale de a le pierde. Cu toate că încă mişună apele de vietăţi. Nu ştiu până când voi mai suporta greutatea fărădelegilor.
Suflul Văzduhului: Nici eu nu ştiu pănă când voi mai suporta greutatea şi răul ce îl aruncă asupră-mi cu aparatele lor de fier, ce se vor a fi asemenea păsărilor cu zgomotul şi zăngăneala lor infernală. Uite cum se aud, prin toate colţurile lumii! (în fundal se aud mai multe motoare de avion).
Sufletul Pământului: Bine cugetaţi în inimile voastre, prieteni şi fraţi ai mei. Sunt îndreptăţite jalbele ce le aduceţi cu atâta nemulţumire asupra omului şi a neamului său. Dar după cum tot măriile voastre bine-ştiu, pârlitului acestuia i s-au dat cheile Împărăţiei Cerurilor. Iar la începuturile lumii, i s-a încredinţat de către Preaînalt întru stăpânire, întreg Pământul, cu tot ceea ce se află în şi pe deasupra lui. Şi asta, bineînţeles, ne-o poate îndreptăţi şi adeveri Spiritul Veacului.
Spiritul Veacului: Da, aşa e. Stă scris în analele istoriei lumii că s-a pecetluit acesta printr-un legământ între Preaînalt şi primul om, Adam. Lui i s-a încredinţat toată avuţia şi rodnicia Pământului. Pe de-asupra, i s-a mai dat şi sarcina de a numi toate vietăţile de pe faţa acestuia. Pe fiecare după felul lor, după rod şi după prăsire.
Sufletul Pământului: Zic, aşadar. Să convocăm degrabă un sfat şi să orânduim cele de trebuinţă pentru această fiinţă.
Spiritul Veacului: Nu mai avem timp de pierdut. Ceea ce ni se pare nouă a fi acum tihnă şi pace este doar marea linişte de dinaintea furtunii. Când, de fapt, dincolo de aceste senine amurguri, se silesc a veni îngreuiate neguri de moarte şi nenorocire.
Suflul Văzduhului: Noi vom continua să slujim cu sfinţenie Celui ce ne-a orânduit întru existenţă, Bunului şi Dreptului Demiurg. Numai El ne mai poate spune ce este de făcut. Dacă se mai pate face, totuşi, ceva, pentru acest neam omenesc.
Duhul Apelor: Într-adevăr. Numai Cel care l-a creat şi l-a adus la fiinţă, dându-i libertatea de a se face pe sine cu rost în istorie, numai El poate spune ce este mai bine şi de folos pentru om.
Sufletul Pământului: Înţeleg cum că cereţi a-L chema aici, la Marele nostru Sfat, pe însuşi Demiurg. Dar aţi uitat că pe Preaînalt nu-L putem chema, ca să ne sfătuim aşa... după cum bate vântul. El vine doar în măsura în care El Însuşi are nevoie de noi într-un mod miraculos. Iar cele ce facem fiecare nu se înfăptuiesc niciodată fără ştirea sau voia Lui. Cu toţii suntem supuşi Măreţului Său Plan de Mântuire a Lumii. Ceea ce putem face, în ciuda puterilor nebănuite ce ni le-a dat întru multa sa dragoste, e să aşteptăm ordinul cel mare de înfăptuire, asemenea soldaţilor ce aşteaptă necârtitori ordinul mai marilor lor.
Spiritul Veacului: Oricum, nu mai există altă alternativă în faţa cruntei istorii. Nu puteţi să vă împotriviţi niciodată trecerii timpului. Acum, când timpul coboară peste oameni cu o nepotolită sete de nimicire. De la-nceputuri, plăcerea lui a fost aceea de a nimici fără nici o remuşcare pe tot omul ce-i trece stingher pe sub ucigătoarea-i umbră.
Sufletul Pământului: Să tragem mai întâi o concluzie la cele hotărâte şi discutate în Marele nostru Sfat şi să analizăm încă o dată, cu mai multă cumpănire şi chibzuinţă, starea de fapt a lucrurilor. Într-adevăr, la mare şi dificilă încercare va fi pusă omenirea în timpul ce va să vină. Şi asta, din cauza încrezutei sale deveniri. Negăsindu-se pănă acum în ciuda marilor şi permanentelor intervenţii divine, nici o schimbare în privinţa moralei, credinţei, cunoaşterii sau a oricăror altor bunătăţi şi virtuţi însămânţate şi dăruite necontenit în lume. Ba, din contra, s-a constatat o mai adâncă afundare în groapa stricăciunii şi a nelegiuirilor. Creaţia e pe cale de a-l uita pe Creator şi de a se prăpădi astfel, pe veci, în nefiinţă. Iar ceea ce este o nenorocire şi pentru soarta noastră: din cauza neascultării acestuia riscăm a fi aruncaţi în afara timpului şi chiar să fim înlocuiţi prin venirea unui Pământ Nou şi a unui Cer Nou.
Duhul Apelor: Vai, dar cu mine, adică cu mările şi oceanele mele, cu toate râurile şi părâiaşele acestui Pământ, ce se va întâmpla cu ele? Încă puţin, şi o să-mi plâng de milă. Deja îmi văd moartea printre lacrimi. De fapt, cred că deja încep să-mi curgă prin vene stropi de sânge, în loc de apă.
Spiritul Veacului: Nu-ţi face griji. Stai liniştit. Totul va fi bine, Duh Blând al Apelor. Căci tu vei căpăta puritatea şi limpezimea pe care ai avut-o cândva la începutul lumii. Nu-ţi va mai tulbura nimeni, atunci, curgerea domoală. Mai limpede decât cristalul vei sclipoci pe Noul şi Sfântul Pământ. Vei fi cu totul un izvor limpede de apă vie.
Suflul Văzduhului: Dar cu mine, ce se aude despre mine, după ce va trece urgia? Eu unde îmi voi găsi locul? Voi scăpa vreodată de zgomotele astea enervante şi de smog? Ah, Doamne, de-aş scăpa odată....
Spiritul Veacului: Tu, liniştit Suflu al Văzduhului, vei deveni o negrăită mireasmă, pe care Lumina cea sfântă a seninului Soare al Preaînaltului te va mângâia şi te va umbri ca pe-o pană de porumbel. Vei fi dar, cea mai răsfăţată fiinţare a tuturor timpurilor. Te vei bucura din plin de iubirea cea vecinică şi nu doar glasul păsărilor te va încânta, ci însuşi glasul neîncetat al îngerilor şi sfinţilor din Cer, care de-apururi slăvesc puterea Celui Preaînalt.
Sufletul Pământului (trezit parcă din reverie) Vedem dar, că nu mai găsim nicio scăpare omului. Puţine sunt faptele ce pot veni degrabă întru apărarea lui. Pieirea sa este iminentă. Sunt curios, totuşi, să văd ce va mai pregăti Bunul Demiurg întru scăparea sa.

Scena a cincea

Intrând brusc în miezul aprins al discuţiilor, Bunul Demiurg sprijinit pe toiagul dreptăţii, ridică glasul de tunet şi arată către neamul omenesc:
Bunul Demiurg: Acolo jos, greu este să distingi omul bun de cel rău. Grea muncă văd că le-am dat îngerilor alegători de neghnă. Am auzit din tron plângerile voastre şi cunosc bine cele judecate de voi în privinţa umblătorei fiinţe de lut. N-aş vrea însă, să fiu acuzat de nepăsare sau de proastă manevră în mânuirea şi clădirea Planului Meu de Mântuire a Universului.
Sufletul Pământului: Ferească Sfântul, Mărite Stăpân! Nu vom cuteza vreodată să aducem reproşuri existenţei. Suntem întru totul deacord cu hotorârile şi dorinţele înţelepte ale Sfântului Tău Sfat.
Spiritul Veacului: Nu vom da niciodată îndărăt poruncilor şi hotorârilor Tale. Când vei spune că a venit timpul să mă opresc, împotrivit nu voi putea să mă arăt, orice-aş face. De e să-mi încetinesc creşterea, mi-o voi încetini. De va fi să o adâncesc, să accelerez secundele zilei, aşa voi face. Numai să-mi dai dezlegare.
Bunul Demiurg: Negrăit te voi dezlega, Cârmuitorule al Timpului. Şi te voi împuternici a trece chiar şi mai repede decât lumina. Doar aşa va mai putea suporta fiinţa de lut, îngrozitoarea-i devenire.
Spirituil Veacului: Cruntă este destrămarea fiinţei! Lucrurile încep a se topi iremediabil în devenire, asemenea unor stele aruncate în uriaşe găuri de viermi.
Suflul Văzduhului: Nu vreau să vă înspăimânt. Dar îmi vine să cred că cineva se joacă de-a Universul. Exact acum, s-au născut un miliard de găuri negre şi au murit cinci miliarde de stele. Abia mai pot ţine frâu uriaşului val de explozii. Prin cosmos circulă un adevărat tzunami de radiaţii. Deja simt pârjolul pe propria-mi piele.
Duhul Apelor: Să nu spui frate, că a început marele pârjol. Marele foc de la sfârşitul veacurilor. Cel anunţat, de nu cu mult timp în urmă, de prooroci.
Sufletul Pământului: Nu vă îngrijoraţi fraţii mei. Preaînaltul este aici cu noi şi nimic din toate acestea nu ne vor afecta. Atâta timp cât îl avem lângă noi pe Demiurgul nostru cel Blând, nimic rău nu ni se mai poate întâmpla.
Suflul Văzduhului: Asta doar dacă nu îngăduie Marelui Foc să ne atingă. Dacă se va îndura de noi şi ne va cruţa.
Duhul Apelor: (către Bunul Demiurg) Te rugăm, milostive, ai grijă de noi! Spune că nu ne vei părăsi, că ne vei ţine neclintiţi.
Bunul Demiurg: Staţi liniştiţi, dragii mei. Eu tot timpul am ţinut la cei drepţi care nu mi-au nesocotit pounca şi care mi-au respectat întru totul voinţa mea pentru această lume. Pe cei care au crezut întrutotul, în perfecţiunea planului meu, i-am pus mereu înainte stătători ai Universului. Nu mi-am nedreptăţit niciodată slujitorii. Ba am căutat să le îmbogăţesc lumina şi să-i preafericesc pe fiecare după cuviinţă şi străduinţă.
Suflul Văzduhului: (arătând o uşoară neîncredere) Dar, Bunule, ce-i cu această cutremurătoare căldură ce vine asupră-ne? Simt că mă pârjolesc.
Bunul Demiurg: Nu te necăji. Totul o să fie înspre mai binele vostru. Aceasta este fierbinţeala iuţimii mâniei mele, ce a ajuns la cote inimaginabile, fireşte, din cauza necurăţiei omului. De aceea, când se va împlini vremea cea de pe urmă, mă voi izbi cu o iuţime de negrăit. Nimic nu va putea sta în calea iuţimii mâniei mele.
Sufletul Pământului: Aşadar, acesta este binecuvântatul foc purificator de la sfârşituri? Cel pregătit pentru împlinirea planului de mântuire?
Bunul Demiurg: Da. Dar pe acesta îl voi folosi ca soluţie radicală în salvarea creaţiei mele. În lipsa unei alternative la îndumnezeirea existenţei, îmi voi revărsa mânia fără cruţare şi fără să mă uit înapoi.
Duhul Apelor: Cumplită a fost odată revărsarea mâniei Tale peste lume. Atunci când ţi-a părut rău de creaţie. În special de faptul că l-ai făcut pe om.
Bunul Demiurg: A fost singura dată în istoria existenţei când mi-a părut rău de cele pe care le-am făcut. Sper să nu se mai repete aceasta. A fost o mare durere în inima mea atunci. Un moment cu adevărat regretabil şi de plâns, dar bine de luat ca pildă.
Duhul Apelor: Am luat multă vreme aminte la faptele cumplite din trecut. La acele momente de mare cumpănă pentru soarta omenirii. Am cugetat îndelung la cauza degradării şi a necinstirii universale. Însă, niciodată nu mi-am putut da seama, de unde vine dispreţul acesta necontrolat faţă de vecinicie şi existenţă?
Spiritul Veacului: Ba, mai mult. Eu tind să cred că indiferenţa asta absurdă asupra trecerii mele este patologică. Ţine de un mare deficit al fiiinţei umane privind înţelegerea de sine a existenţei sale temporale. Totul ţine de un fel de o infirmitate a fiinţei sale, de imanenţa transcendentă a esenţei şi conştiinţei sale. De efortul lui sisific de a încerca să depăşească eternitatea doar prin cufundare în efemer. Putem scrie aici, desigur, o întreagă mitologie a efemerului la această fiinţă de lut. Sau să ne dăm şi o teză de doctorat în neo-antropologie: Fenomenologia efemerului la homo-sapiens-sapines: de la pitecantrop la robo-sapiens.
Sufletul Pământului: Dispreţul de care ai întrebat, Spirite al Veacului, probabil, se trage din faptul că acest homo-sapines-sapines este doar o simplă şi prăpădită vieţuitoare de pământ. Un neînsemnat terrian printre alţi şapte miliarde de terrieni. Poate că această atitudine de a dispreţui cerul şi vecinicia sunt înscrise cumva în sămânţa lui. Pardon, în ribozomul şi cromozomul lui de cugetător-vorbitor, egoist-şi-încăpăţânat. Probabil, aşa îi cere însăşi structura sa corporală, substanţa lui carnală. Cine ştie, indiferenţa lui este doar efectul absolut normal al selecţiei naturale, sau, pur şi simplu, un incident al evoluţiei, o posibilitate întâmplătoare din miliardele de miliarde de posibilităţi. Şi cred că prin aceasta, după cum spun şi terratologii de la Dicovery sau National Geografic, într-un fel se înrudeşte foarte mult cu mine. De fapt, marea lui decepţie e că îşi trage originea din nestatornicia-mi. Dar el a uitat că eu sunt aici cu milioane de ani înaintea lui. Doar Eu şi Cerul suntem de la-nceputuri. Sau chiar înaintea începutului.
Suflul Văzduhului: Negreşit suntem suport al materialităţii şi nestatorniciei lucrurilor. Suntem ţesătura pe care s-au pus temeliile lumii. Principalele fundamente de la naşterea lumii. Suntem mai mult decât însăşi „particula lui Dumnezeu”. Noi suntem bozonii bozonilor, ecuaţia ultimă a lumii, cea mult visată de savanţi şi... de poeţi. (aici, Suflul Văzduhului trebuie să de-a senzaţia de stânjeneală).
Bunul Demiurg: Da. Tocmai, de aceea, planul meu prevede a vă înlocui. După Marea Purificare, vă voi transforma întru totul. Vă voi adăuga dimensiuni noi, vă voi creşte frecvenţele, vă voi schimba rezonanţele, undele, pulsaţiile, etc. Pe scurt, vă voi face un Cer Nou şi un Pământ Nou.
Sufletul Pământului: Fie voia Ta, Mărite, numai înţelepciunea-ţi nemărginită poate şti ce este de folos şi mai bine umilelor noastre existenţe. În mâinile Tale ocrotitoare totul este în regulă. Totul este sigur şi de neclătinat. O, de-ar fi şi aceştia atât de încrezători în mâinile Tale!
Bunul Demiurg: Sunt. Însă, din păcate, doar o parte din ei. Pe aceştia îi voi înălţa foarte în împărăţia-mi. Mare răsplată îşi vor lua aceştia. Îi voi pune împreună-slăvitori pe Pământul şi Cerul cel Nou. Raze ale Luminii vecinice vor răsări deasupra tuturor şi vor ferici şi îmbogăţi existenţa cu parfumul bucuriei lor.
Spiritul Veacului: Mereu a fost nevoie de o alegere în istorie. Între cel puţin două alternative. Şi de fiecare dată s-a căutat a o alege pe cea incontestabil mai bună. Problema însă a fost ce anume a justificat profunda alegere? Care a fost criteriul primordial după care s-a ales cea mai bună variantă? Să zicem că războiul rece s-ar fi transformat într-unul fierbinte. În aceste condiţii alt curs ar fi luat pînă şi Marele Nostru Sfat şi alta ar fi fost viteza trecerii mele. Suntem, deci, aruncaţi undeva între realitate şi posibilitate, oarecum, condamnaţi la devenire, aflaţi mereu la mila unui indecis lut umblător.
Sufletul Pământului: Bine spus, înţelepte Spirite, prea mult sunt la mila unui indecis. Răbdarea noastră cred că are şi ea dreptul la limite. Milioane de închinăciuni, Stăpâne, dar cel pe care l-ai încredinţat a ne supune, el însuşi este supus propriei orbiri şi nesocotinţe. De neînchipuit.
Bunul Demiurg: Doriţi cumva a vă schimba stăpânirea? Nu vă mai place starea de lucruri în care vă aflaţi? Nu vă mai convine situaţia? Vă consideraţi întru totul neîndretăţiţi? De ce vă plângeţi atâta? De fiecare dată când v-am creat pe voi, împreună cu fiinţele voastre, am spus că toate sunt bune şi plăcute foarte. Dar după facerea omului: n-am spus nimic despre asta, cum că ar fi bun foarte, asemenea cum am zis depre voi. De aceea, dragii mei, vă respect frumuseţile şi vă binecuvântez, dar se cuvenea să-i dau acestuia darul orânduirii. Prin aceasta am vrut a încorona frumuseţea creaţiei printr-un orânduitor. Am vrut să ofer demnitate şi libertate pe măsura creaţiei mele.
Spiritul Veacului: Multă vreme soarta noastră a atârnat de această maimuţă nemulţumitoare. De orgoliile nelimitate ale acestor trântori în ale spiritului. În ciuda avansatelor tehnologii au rămas aceeaşi primitivi, cu acelaşi mod de viaţă barbar, ca la-nceputul epocii de piatră. Măcar atunci mai aveau suflet şi se temeau de puterile cerului, de mânia zeilor naturii.
Duhul apelor: Şi pe deasupra îşi folosesc tehnica şi puterea pentru a-mi ucide animalele. Cu câtă barbarie s-au năpustit asupra stăpânelor mărilor şi oceanelor! Săracele mele balene, bieţii mei peşti! Şi asta doar pentru pofta lor fără margini.
Sufletul Pământului: Iar mie, mi-s fiinţele pe cale de dispariţie. Dragele mele vietăţi ce mi-au populat trupul, misterioasele mele târâtoare, toate au fost puse în pericol prin neastâmpărul şi nebunia omului. Unde ne sunt acum uriaşii elefanţi ce-mi stăpâneau odată cu străşnicie câmpurile, unde-s fiarele pădurilor, vietăţile blândeţii, unde-i bunul mers al vieţii, ordinea firească a vieţuirii? Unde-s toate acestea? Omul nu a venit pentru a-mi administra bogăţiile, ci pentru a le folosi întru nemăsurata lui plăcere, penrtu a-şi satsface odioasele orgolii, depăşindu-şi cu mult nevoile supravieţuirii.
Suflul Văzduhului: Mai mult, acesta a adus vrajba între vietăţi. A venit să strice cursul firesc al lucrurilor, să proucă mutaţii catastrofale, grăbind astfel, fără cugetare descompunerea lumii.
Spiritul Veacului: Şi pe deasupra se tânguie mereu că timpul lui e prea scurt, că n-are timp să-şi croieze o soartă, că i s-a dat puţine şanse în lupta supravieţuirii, etc, etc. Niciodată nu s-a mulţumit cu timpul ce i s-a dat pentru a face umbră pământului. Vrea să trăiască tot mai mult şi să ucidă în zadar vremea, fără a contribui în mod natural la creşterea vieţii. Toate vietăţile sunt fericite şi mulţumite de cât li s-a dat să trăiască, unele chiar luminându-se de preţul a câtorva clipe de fiinţă. Anumitor flori, de pildă, le-au fost de-ajuns doar câteva ore ca să-şi arate splendorile, ca apoi, fără tânguire şi fără regret, să-şi dea sfârşitul ofilindu-se. Dar, înaninte de aceasta, nu au uitat niciodată a îmbucura cerul cu miresme lor de negrăit.
Bunul Demiurg: Aşa e. Plângerea oamenilor este fără temei. Oare ei nu-şi mai amintesc că în esenţă sunt seminţe ale veciniciei? Că în ei sălăşluiesc fericirile eternităţii? Frumuseţile nepieritoare ale lumini şi ale mângâierii Chipului Meu, le-am răsădit cu credinţă şi în chipul trupurilor lor. O, n-aş vrea să-mi pară rău a doua oară că am însămânţat bucuriile şi comorile Fiinţei mele în trupurile lor umblătoare. Duhul de viaţă ce i l-am suflat va arăta însă, în ce fel credinţa adevărului va învinge întunericul.

Scena a Şasea

Dintr-un abur înnecăcios, duhnind a pucioasă, Marele Mamona, travestit într-un tânăr cavaler, rătăcitor şi mândru, apare din umbră făcând o ciudată şi absurdă reverenţă. Scoate din buzunar un teanc de bancnote şi le aruncă în mulţime. Totul se petrece în uralele necontenite ale Strigătului Omenirii. Aceste urale însă nu se văd. Pot fi doar voci de mulţime ce se aud în fundal, extaziate, sau, în funcţe de imaginaţia regizorului şi de posibilităţile scenice, pot fi chiar persone reale, purtând diverse măşti, fiecare după rolul lor în scenă.
Strigătul Omenirii: Ura, ura! Trăiască Marele Mamona! Trăiască Şmecherul! Trăiască Baştanul! Trăiască Marele Nabab! Aduceţi daruri şi laude stăpânului avuţiilor noatre. Celui ce ne-a arătat calea cea nouă şi dreaptă a îmbogăţirii. Cântaţi şi dansaţi! Distraţi-vă! Pungaşul Pungaşilor este acum cu noi. De-acum, toţi duşmanii poporului vor pieri! Toţi teroriştii lumii vor fi anihilaţi!
Marele Mamona (de la amvonul Comitetului Central al Republicii Adolescentia): Cetăţeni ai Republicii Adolescentia. Vă mulţumesc tuturor, pentru că aţi slujit cu credinţă idealurilor Republicii. Că aţi contribuit la anihilarea duşmanilor noii ordini! Vă spun, cu mâna pe inimă, că toată avuţia şi bogăţia ce-o am, obţinută cu foarte multă jertfă, dacă veţi sprijini cu truda voastră de şi acum înainte orândurile Republicii, pe toată o vă voi da vouă. De acum înainte, voi veţi fi singurii stăpâni ai avuţiilor Pământului.
Strigătul Omenirii: „Curat” câştig! „Curată” dreptate!
Marele Mamona: Dar să nu uitaţi! Eu sunt cel care vă voi revela toate secretele fericirii. Iniţiatorul şi propăvăduitorul hedonismului şi egoismului raţional. Eu sunt cel care vă voi eliberara pentru totdeauna de regrete şi de remuşcări. Vă voi anihila, în sfârşit, eterna voastră conştiinţă a vinovăţiei. Voi face totul în virtutea progresului şi bunăstării voastre materiale. Un tânăr specialist în economie: Trăiască Mamona! Trăiască profetul şi creatorul noii noastre ordini mondiale! Instauratorul păcii depline şi al traiului perfect. Cel care a construit cel mai solid sistem bancar din istorie şi a înregistrat cea mai spectaculoasă creştere şi dezvoltare economică a tuturor timpurilor. Cel care a scos omenirea din criză.
Un tânăr istoric al religiilor: Trăiască regele preot al religiei bunăstării şi prosperităţii noastre!
Marele Mamona: Să nu uitaţi că numai eu vă pot împlini nesfârşitele voastre nevoi, că vă pot potoli permanentele pofte ale inimilor şi trupurilor voastre. Numai eu vă pot acorda libertate totală şi vă pot descătuşa de lanţurile sărăciei şi îmbătrânirii. De mă veţi asculta până la capăt, vă voi da negreşit viaţă şi avuţie veşnică. Jos cu uzurpatorii veşniciei, jos cu iluzioniştii veacului!
Strigătul Omenirii: Ura, ura, trăiască Anti-Uzurpatorul! Trăiască bucuria fiilor şi ficelor noastre, pământene! Trăiască plinitorul libertăţilor noastre!
Marele Mamona: Mai mult decât atât. Oricine îmi va asculta şi împlini legiurile mele va primi o tinereţe veşnică.
Un tânăr judecător: Nu vom îndrăzni să călcăm legiuirile Stăpânului nostru. Vom face întocmai cu cerinţele poruncilor lui!
Un tânăr entuziast: Viaţa ne-o vom da, de va fi nevoie, pentru împlinirea planurilor tale măreţe! Vom şterge de pe faţa Pământului pe toţi care nu se închină numărului numelui tău. Căci de ochiul vederii lui pătrunzătoare nu va scapa nici cea mai infimă vietate dătătoare de venit.
Tânărul economost: În ochii lui, orice lucru şi orice fiinţă sunt potenţiale producţii în mersul perfect al economiei mondiale. La el vin toate şi de la el pleacă toate. Slăviţi-l pe administratorul nostru perfect! Pe sfânta sumă a aşteptărilor noastre primordiale. Nimeni nu-i poate contesta puterea câştigului. El este motorul central al activităţilor noastre cotidiene, vizionarul nevăzut al vieţilor noastre prospere.
Tânărul judecător: Fără suflarea şi voinţa lui nimic nu se mişcă în lumea asta. Toate încercările, sforţările, năzuinţele şi aspiraţiile noastre îşi vor găsi împlinirea doar printr-o singură ridicare de deget. Nu este voie să se facă ceva fără voia lui. Cu toţii să-şi supună gândurile, faptele şi vorbele, acestui mare dirijor al destinelor. Nu este permisă propria iniţiativă. Fără aprobarea degetului drept al mâinii mamonice, fără măreţia mâinii nababului- suport fizic al identităţilor noastre- nimic nu-şi are rostul. Fără el, totul este sortit pieririi, automutilării, distrugerii definitive.
Un tânăr entuziast împărţind flututuraşe: Lăsaţi-vă viaţa în mâinile lui Mamona!
Un tânăr şi neliniştit poet: (cel din scena a doua) Şi veţi simţi pârjolul cel mare al gheţii Tartarului. Mirosul scârbavinc al Iadului năpădind fierbinte în nările voastre.

Scena a Şaptea

Îmbrăcată într-un halat negru, cu un echer şi un compas în mâna dreaptă, cu o seceră şi un ciocan în mâna stângă, Conştiinţa Morală a Lumii intră printr-o deschizătură adâncă - vechea prăpastie din scena întâi- zgâriind cu ciudă pereţi imaginari.
Conştiinţa morală a lumii: (în genunchi fiind) Sunt închisă aici de nişte animale. Tratată ca o cârpă murdară, aruncată pentru totdeauna în uitare. În Iadul cumplit al nesimţirii.
Conştiiţa morală a lumii mai avea şi un glob pământesc, supranumit Ochiul Fiinţe. Cel care îi aduce de ştire Conştiinţei morale a lumii, starea devenirii divine a lumii.
Ochiul Fiinţei: (o voce slăbită din interiorului globului) În urma căderii conştiinţei rămâne doar goana după bani, ca ideal al Iadului, doar dorinţa pustiului şi amarul putregaiului în rest.
Conştiinţa morală a lumii: Suprema victorie a vidului, gustul hâd al nimicniciei. Iată tot ce rămâne în urma războiului dintre oameni. Un război al câştigului pentru supravieţuire.
Ochiul Fiinţei: Văd cum oamenii îşi irosesc în zadar seva vieţii, venerând cu vuiet măreţia vidului. Îi văd dând importanţă deosebită doar lucrurilor de nimic, nefolositoare. Toată ardoarea conştiinţei lor îşi vede căderea în gol. Voinţa lumii s-a subţiat întratât, încât doar dorul de fiinţă le mai aduce aminte de sens, de divinul destin al forţei lor morale.
Conştiinţa morală a lumii: Singurii neprihăniţi ce-au mai rămas pe Pământ nu fac decât să tragă cu săgeţi de lemn în păsări de tablă. Un sânge negru-vâscos curge necontenit din norii cerului, inundând lumea. În scorbura mării pustiul duhneşte a gol. Întreg Pământul cere îndurare. Se simte înfrânt de oameni.
Ochiul Fiinţei: De acei oameni înnebuniţi de propriile lor senzaţii. Dependenţi de plăcere, de informaţie şi de comunicare.
Conştiinţa morală a lumii: Întegul Univers suferă de o scădere a conştiinţei. Printre stele se cască un enorm deficit de conştiinţă morală. Ura, răutatea, pizma, cearta, războiul, gâlceava, sfada, complotul, crima, trădarea, înşelarea, acestea sunt valorile inventate şi răspândite de om printre locuitorii galaxiilor. Priviţi cum se răspândesc peste tot şi devoră totul în calea lor, ca nişte lăcuste. Cum înghit cu poftă ditamai Cosmosu’.
Ochiul Fiinţei: Prin ele, sensul expasiunii Universului devine cădere în sine, imploziecosmică. Îngheţ atemporal. Dezordine maximă. Sfârşitul devenirii şi al Timpului.
Conştiinţa morală a lumii: Aceasta pentru că oamenii n-au învăţat încă să-şi canalizeze atenţia, gândurile, sentimentele, într-un mod selectiv. Fără prea multă implicare senzorială, mentală, emoţională sau verbală. Încă nu au căpătat o stabilitate solidă în voinţă.
Ochiul Fiinţei: Oh, mereu aceeaşi „slabă voinţă de putere”, mereu aceaşi incertitudine, aceaşi stare de neîncredere, de neobosită spaimă. Vai, şi de câte ori nu i-am spus acestuia: Învinge teama, omule! Nu pune suflet pe orice efemeritate, pe iluzoriu, pe banal, pe trecător! Oare ai dat de gustul vremelniciei? Oare eşti stăpânit cu totul de viermele vremii?
Conştiinţa morală a lumii: În fond, nu efemerul este problema, ci scurta lor „voinţă de putere”, de a sfinţi şi ferici în permanenţă locul şi clipa în care trăiesc.
Ochiul Fiinţei: Degeaba. Nebunie este toată înţelepciunea lumii, iar moderaţia stoică este li ea la fel de efemeră, ca şi morala din fiece religie. Mai este, totuşi, o şansă: iubirea. Poate doar ea mai îndeamnă la o bună lucrare.
Conştiinţa morală a lumii: O, şi căt de repede cădem în faţa efemerului!
Ochiul Fiinţei: Cât o să mai suportăm nesăbuinţa oamenilor? Cât o să mai sufere mările, văzduhrile şi pământul, prostia omului? Am tot obosit să văd acelaşi ciclu al nelegiuirii. Măcar de-aş face o pauză. Parcă acuma să cer şi eu un mic concediu de la Demiurg. O mini-vacanţă, o pauză de cafea, o scutire medicală, o primă specială, un bonus pentru orele suplimentare, pentru tot efortul ăsta ce l-am depus pentru oamenire. Să mă duc şi eu în pustiul munţilor, undeva în abisul mărilor, ori într-o galaxie exotică, îndepărtată, neştiută încă de nimeni, ca să nu mai văd gunoiul astă puturos al lumii.
Conştiinţa morală a lumii: Da, bine spui, înţelept Ochi al Fiinţei. Problema însă, e că noi nu prea avem timp de pauze. De ne vom opri o vreme din lucru, totul s-a terminat. Lumea există în funcţie de starea noastră de veghe. Cu cât ne mişcăm mai repede în trezirea lumii din somnul banului şi a minciunii, cu atât încurcăm mai repede planul lui Mamona de zdrobire a lumii, cu atât creşte şi şansa izbăvirii omului. Cel puţin atât cât a mai rămas din ea.
Ochiul Fiinţei: Vai, sunt condamnat să mă gândesc mereu la oameni. Ca destinul omenirii să devină singura obsesie a mea, singura raţiune de a fiinţa.
Conştiinţa morală a lumii: În cele din urmă tot ei pot alege să moară sau să trăiască. Viteza stării noastre de veghe- de trezire a conştiinţei firii- este, într-adevăr, o trăire sublimă. Dar şi ritmul liniştit al unei vieţi banale îl poate duce pe om la profunzime subtilă. La o trezire a conştiinţei de sine. La înălţare. La înnoire. Deci, să nu uităm să facem şi-o pauză. Căci, şi Demiurgul s-a odihnit după creaţie.
Ochiul Fiinţei: Şi dacă în timp ce vom adormi vom fi luaţi prin surprindere de vicleniile slujbaşilor lui Mamona şi atunci când ne vom trezi va fi prea târziu? Vom constata atunci victoria deplină a vicleanului, moartea binelui pe Pământ?
Conştiinţa morală a lumii: Nu te îngrijora, Prealimpede Ochi al Fiinţei! Se va îngiji Demiurg de toate. Hai acum să adormim. Să ne odihnim scheletul acesta metafizic cu care ne trudim!

Scena a opta

În timp ce Ochiul Finiţei şi Conştiinţa morală a lumii au adormit, reapar în scenă, plini de entuziasm, dar cu o oarecare teamă în priviri şi în voci Spiritul Veacului şi Sufletul Pământului. Unul îmbrăcat în halat alb, iar celălalt în halat negru, pregătiţi parcă pentru cea din urmă sentinţă asupra destinului lumii.
Spiritul Veacului: Se cuvine să ne amintim, frate, în aceste momente de grea încercare pentru soarta lumii şi a omului de Temelia Tuturor Lucrurilor şi de „piatra din capul unghiului”, de Esenţa Eternă a Fiinţei, de Logosul Bunului Demiurg.
Sufletul Pământului: Cu adevărat, sfinţitu-sa colbul pe unde tălpile Acestuia au stat şi au umblat. Multă cinste vărsa-Ta Acesta pentru rodnicia Pământului. Cutremuratu-s-au mările şi munţii, de blândeţea privirii din inima şi gândul Lui.
Spiritul Veacului: Frumoase vorbe, prietene. Dar de vrem să credem, mai întâi să ne curăţim. Nu putem clădi nimic la temelia vieţii, fără de curăţie. Curăţia minţii, a inimii, a privirii şi a tot trupul.
Sufletul Pământului: Mamona încă îi amăgeşte pe oameni cu tinereţe veşnică şi cu libertate totală. Dar ei nu ştiu oare că adevărata veşnicie a tinereţii este pregătită cu răbdare doar în Luminata Împărăţie a Fiului Bunului Demiurg?
Spiritul Veacului: Şi în acea Împărăţie nu vor intra decât trupuri noi de slavă, eliberate de povara putrezirii şi a nerodniciei.
Sufletul Pământului: Iar în adâncul negrei prăpăstii va colbăi veşnic cenuşa tuturor vânzătorilor de iluzii. Acolo îşi vor suporta veşnicia toţi vrăjitorii lumii, în frunte cu Mamona.
Spiritul Veacului: Iar cine nu va voi să meargă după ritmul vieţii vecinice, negreşit va cădea în Gheenă. Va devia de la adevăratul drum al vieţii, va rătăci veşnic pe spirala istoriei, în Neantul propriului eu
Sufletul Pământului: Doar lucrătorul virtuţilor va ieşi biruitor la acestă nouă şi ultimă schimbare la faţă a lumii.
Spiritul Veacului: Vai, cred că deja încep să mă resemnez. Întreaga conştiinţă morală a lumii este adormită. Împreună cu venerabilul Ochi al Fiinţei- detectorul de decadenţă al omenirii-, mi-au lăsat în grijă toată treaba mersului bun al lucrurilor.
Sufletul Pămîntului: Nu te mai plânge. Şi nu spune că Demiurg te-a făcut nefericit. Lucrează cu demnitate darurile primite de la El.
Spiritul Veacului: Şi pe deasupra, mai văd cum lumea este îngrădită peste tot de îngeri întunecaţi ce slujesc mârşavului şi neruşinatului Mamona.
Sufletul Pămîntului: Bine, dar aceasta nu va mai fi decât atâta timp cât va considera Demiurg de cuviinţă.
Refăcându-şi adevărata înfăţişare Marele Mamona rânjeşte satisfăcut de discursul său minciunios ţinut la Odioasa Conferinţă Din Republica Adolescentia:
Marele Mamona: Degeaba vă chinuiţi să fiţi „înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”. Voi nu mai aveţi nici o putere asupra lor. Ei tot pe-a lor o trag. I-am învăţat viclenia, cu care tare m-aş mira să nu mă viclenească chiar şi pe mine însumi, odată şi-odată. Cine ştie până unde poate ajunge răutatea ce-am semănat-o în omenire! (Apoi, cu zâmbetul pe buze, zice în glumă printre musteţe, către un serv oarecare din preajma tronului său): Şcoliţi la şcoala ţeparilor vor şti a înfinge ţepe de pe unde nu gândeşti.
Spiritul Veacului: Nu e de mirare că pe cel mai mare om născut vreodată din femeie, pe profetul Ioan, mucenic al curăţiei şi întruchipare a dreptăţii, l-au omorât prin tăiere a capului. Sufletul Pământului: Da, i-au retezat capul, însă pe chipului capului său se vede încă şi astăzi, ecoul mustrării lui.
Marele Mamona:(râzând în hohote) Da, bine, Suflete al Pământului. Acum, nu-i aşa, vreţi să vă pregătiţi şi să-i învăţaţi şi pe aceştia întâlnirea cu Marele Mire Împărat? Să le alegeţi haine curate şi să le gătiţi armele dreptăţii înaintea vrăjmaşului?
Sufletul Pământului: Piei, neruşinatule!
Marele Mamona: Desigur. Demiurg va veni şi va re-instala în lume liniştea şi buna dispoziţie. Dar ce vor face sărmanii mei fără o muzică deşănţată, fără distracţie, fără femei uşoare, ispititoare, fără bani, fără băutură, fără iarbă? Nu se vor plictisi cumva de moarte? De aceea, eu le voi propăvădui salvarea din ghearele plictiselii şi-i voi face ai mei prin distracţie fără oprire, prin promovarea dezmăţului total, a partyu-lui fără de sfârşit.
Spiritul Veacului: Minciunosu-le! Partea cea bună a existenţei este doar fapta credinţei. Ea este comoara din ceruri care ne aşteaptă.
Marele Mamona: Proştilor, voi nu ştiţi cât sunt ei de slabi în faţa efemerului! Nu e de mirare că au la origine substanţa trecerii, iluzoriul. Nu-i puteţi câştiga dacă nu le veţi da întâi fericire imediată.
Sufletul Pământului: Totuşi, fapta cea bună niciodată nu se va lua de la ei. Ea va rămâne cumva contabilizată. De aceea, noi încercăm a plămădi în ei gustul faptei bune şi nu să-l ademenim cu nimicuri, cu minciuni.
Marele Mamona: Binele nu poate birui răul, pentru că între ele nu va fi nciodată împărtăşire.
Spiritul Veacului: Dacă cineva întrerupe legătura cu Bunul Demiurg, atunci cu greu va mai putea reveni la realitate. Rămâne mort în iluzia pseudo-realităţii.
Sufletul Pământului: Şi dacă nu astăzi, să fim siguri că mâine, sau poimâine, de-i vom cere ceva cu folos, El negreşit ne va ajuta.
Marele Mamona: Vă este teamă cumva de ne-ajutor?
Spiritul Veacului: Teama e necesară. Prin ea ni se educă firea. Uneori, doar aşa ne putem supune legilor. Doar astfel ne mai putem căli. Chiar dacă în lume sunt numai legi, în final va răspunde fiecare pentru sine însuşi.
Sufletul Pământului: Aşadar, Adevărata înţelepciune stă înaintea tronului Lui Dumnezeu. El este singura înţelepciune, izvorul curat al vieţii eterne.
Marele Mamona: Spuneţ-mi, vă rog. Oare, de ce aveţi nevoie pentru a mă alunga pe mine şi pe slujbaşii mei din programul mântuirii?
Spiritul Veacului: De post. De post şi de rugăciune. Avem nevoie de post nu doar pentru a te alunga pe tine şi pe slujbaşii tăi, ci şi pentru o mai bună aerisire a minţii şi a inimii. Pentru dobândirea cu spor a adevăratei înţelepciuni. Iar post înseamnă renunţare la fructul faptelor neroditoare.
Sufletul Pământului: Cei care exersează postul la infinit, doar aceea sunt adevăraţii fii ai luminii.
Marele Mamona: (îngândurat) Şi ce anume vă aşteptaţi de la post, gest de altfel tâmpit, absurd, aş putea spune.
Spiritul Veacului: La dobândirea sfinţeniei. Calitatea eternă de prieten al Demiurgului.
Marele Mamona: Aşa deci. Lasă că voi avea grijă să-i fac pe oameni să uite de post, de rugăciune şi de alte asemenea. Doar pariul făcut cu Demiurgul trebuie neapărat să-l câştig. Nu degeaba mă numesc ăştia Pungaşul pungaşilor. Îi voi ospăta mereu din fructul faptei nedrepte. (Această replică şi-o spune puţin şoptit către sine însuşi sau către strigătul omenirii)

Cortina