Destul de în etate, să tot fi avut vreo optzeci de ani, Jănică Dascălu nu avea o școală anume. Cânta pe nas în strana bisericii vechi, de lemn, care luase foc nu se știe cum prin patruș-trei (pare-se bombardată de ruși). Îl puteai vedea, apoi, duminică de duminică, și în cea nouă, de piatră. Aceasta fusese ridicată mai încoace cu banii adunați, bătând țara, de Majuru – în tinerețe plutonier de jandarmi pe la București - care a și devenit, după aceea, epitrop (așa îi scrie astăzi pe crucea de la căpătâi lui Nicu Pintilie).
Pe atunci, să strângi bani pentru Biserică era poveste grea. O dată a fost chiar prădat, într-o gară (Brașov, mi se pare), de hârtiile albastre, îngrămădite-n geanta-i de piele cu două catarame mari, alămite, petrecută pe mijloc cu o cingătoare ca un cordon de capot strâns peste o burtă de femeie gravidă. Era și Moroșanu cu el, dar bandiții tot bandiți – i-au îngrămădit într-un colț și le-au înșfăcat câteva mii bune de lei. Au strigat ei hoții, dar nimeni nu s-a băgat.
Jănicuță, că așa îi spuneau ai lui, citea prin ochelari “fund de borcan”, legați după ceafă cu un gumilastic jegos, dintr-o carte maronită pe care cred că o știa pe dinafară. Noi, “copchilăraia”, care la slujbe stăteam întotdeauna în apropierea micului cor bisericesc (cânta alături de el și Neculai Iuga, frate-su, și încă vreo doi de prin Costești, pe care nu mai știu cum îi chema), ne minunam văzându-l cât de bine stăpânește rânduieli care ne închpuiam că presupun o grămadă de știință de carte.
Fire iute, până hăt-încoace îl puteai vedea mergând, tot la două-trei zile, ori la vreo soră a lui ce stătea în Ruginoasa, ori la Târg (mai ales joia, când era iarmaroc). Oricum, așa, ca la 10 – 15 kilometri. O ținea mereu într-o fugă, chiar și după ce se băgase autobuz. Și asta, o-ho, din tinerețe.
Dar n-a mai putut fi poreclit Epuroi, pentru că altul fusese “botezat” astfel. Și nu că ar fi fost mai meșter la alergat decât Jănicuță, ci pentru că Tache al lui Loluță avea dinții din față întocmai ca la iepuri.
De aceea, Hupț al Bârliboaiei, care găsea întotdeauna porecla potrivită pentru fiecare, i-a zis simplu: Jănicuță Motoraș.