îmi îngrop palmele în frunze. le simt sângele cald
altarul tău e pădurea, femeie, ai spus și-ai înfipt în inima ei un cuțit
noaptea și-a despicat para în lumină, sâmburii ei de violoncel au ars
timpul nu se mai măsoară-n secunde ci în mile
câte mile pe gura de migdal-a fântănii atâtea năvoade m-or lega
să nu privesc înapoi
trebuia să nu torni frumuseți fără scuturi
frumuseți de otravă
trebuia să nu vii
iată acum... mă zidești,
ochii mei sunt bolnavi... iubim
când ne dezvelim picturile rupestre
iar datoriile le plătim morții cu copii născuți vii
suntem iubiți
când sărutarea de pe urmă
ni se dă mai frumos decât sărutarea dintâi
dar mâna ta va lăsa mâna mea și se va lipi de o altă jumătate

degetul meu nu va mai purta degetul tău drept inel