Asvârlind din leagăn piciorușul
de lemn,
după piticul Hapciu
moș K, inteligent și frumos,
privi în cer, după semn

„A sosit vremea”, își spuse
Și numără pe deștele de la mâini
Întâi și întâi femeile sale
Care-l visau încă, și-l numeau
„Oh, nebunul meu Soare!”
Apoi trecu la picioare...

Când să termine, din corcoduș
piciorușul de lemn, trecu, așa, la mustață
și lovi lupul, în față.
Era cu Scufița, pe motoretă.
(Iar mai încolo, pe coș, Peter Pan, exersa la floretă)

„Și magar!” și renunță să mai numere
ceea ce este, în sine, nenumărabil.
Scoase sticluța din buzunar, aruncă vreo doi stropi
pe chelie; firește, era apă de colonie
de trandafiri și puf de la plopi
Oricum, azi nu mai vine Apocalipsa!...

Din cer, demoazele cu parașuta
picurau în grădină.
Apoi, în juru-i, recitând versuri din K, în latină,
făceau pluta.
“E vremea să-mi iau pastiluța, deci!
Hai, Ștefan cel Mare, treci-odată, treci!
Și bagă-ți în pantaloni cămășuța... ”

Iată că mister K, la 200 de ani și ceva
Încă vedea și auzea bine
Lumea cea mare. Dovadă: articolul de fond
din gazetă, în care lovi tare
c-o tabachetă.

“Văleu! Am murit?!”
Și duse subit
mâna la inimă;
dându-i, pentru prima dată în suta de ani,
o lacrimă.
Fix în acea clipă, se spune, fu răpit de extratereștri
verzi-albaștri
dând zor unu la altu:
“Bă, Alifie, ai deschis la guriță Raiu cel Bun?”
“Deschis, Alifie!”
“Da Cotnar, este?”
“E, Alifie!”
“Bun, bun!”
“Tutun este?”
“Este!”
“Femei sunt?”
“Tiii, asta uitai, Alifie!!!”

Și iar piciorușul de lemn o porni spre tufiș...