I. Manifestul osiric

Arta osirică îşi doreşte ca publicul să deosebească sunetul produs de un om de acela produs de o maşină...cultivă o acuitate fină şi mai ales un proces de devenire, ieşirea din contextul sufletelor albinotice, ochiul olfactiv şi percepţia lichidă asupra dimensiunilor temporale, o ecologie a cerebralului şi a afectului.
A apus epoca perpendicularelor, e timpul diagonalelor lasser în artă...a unui totus congruent. Dincolo de zodia mecanicii si a hazardului, de dizlocarea spiritului, de Vacuum-ul intelectual, Sufletul este o aptitudine pentru divin, de aceea propunem analiza spectrală a dorului, gândirea în vocabule mitice, elementul naţional stilizat.
Tot aud postromantism, postmodernism, post-, post-, post-! M-am săturat de post! E timpul să mai mâncăm şi carne! Artistul e un arc-en-ciel între tradiţie şi modernitate.

Bulbul lui Pitagora, posibilă teoremă asupra scrierii literare: Când cuvântul îţi va ieşi în cale, cruţă-l sau ia-i capul.Ucide-l cu paloşul. O să curgă din el venin ca dintr-un balaur, o să urle. Acoperă-ţi urechile şi taci. Dacă vei scoate o vorbă, se va-mbrăca-n glasul tău ca-ntr-o mănuşă şi va pătrunde-n tine ca un drog, ca un bumerang. Când o să i se-nchege sângele, pune-l pe răni. O să te vindece.

II. Osiricul-Omul şi opera. Despre gândirea osirică. Conceptul muranic al devenirii.

Când eram copil, am învăţat să alerg după tiparul altora, într-un timp dat să fac lucruri cuantificabile într-o viteză exterioară propriei fiinţe. Din afară, eram o maşină alimentată de obsesia acelui prim clasat, cu frică, eram un motor turat la maximum, sub cilindrul unei voinţe de fier, nivelând totul. Obosisem. Mă dezgusta ideea defilatului în pas de cadenţă. Înainte, maarş! Sângele suna ca un şirag de monezi, nu mai avea clipocit de fluviu. Obosisem poate cel mai mult pentru că voiam să am înot înapoi, ca racul, să merg încet cu riscul de a rămâne în urmă. Nu voiam nordul şi nici cu turmele. Cirezile de oameni au ochiul înfricoşat, gura încleştată să nu le scape vreun urlet sau vreun geamăt. Mersul le e umed de transpiraţie, un tropăit, dar până şi în orchestra aceea simfonică de suflete desluşeşti un murmur necantonat, un pendul de trioleţi, o inimă cu o pulsaţie nouă. Timpul şi apa sunt una. Amândouă curg. Timpul e lichid...un lichid pulverizat peste bronhiile noastre.

Mă-ntreb de unde vine sentimentul de aservire pe care-l avem faţă de străini, această veşnică treaptă a doua. Suntem un fel de cetăţeni de rangul doi în propria ţară, sentiment explicabil la un popor dominat istoric de invadatori şi de o pseudoaristocraţie aservită propriilor ei interese. Ce ne lipseşte azi, ca şi în veacurile trecute...o anumită viziune asupra vieţii. Nu suntem o cultură minoră şi nu suntem o cultură ce se vrea cu orice preţ integrată în Europa. Poporul meu a fost mereu în situaţia de a da foc rădăcinilor casei şi să-şi otrăvească fântânile. N-am avut condiţiile dezvoltării artelor, ne-am limitat la necesar, la minimal, dincolo de spaţiul casnic, sanctuarul şi mormântul au fost punctele prin care am trasat linii în univers, cărturarii noştri au odrăslit capodopere mai mult pe la curţile străine, au ales exilul pentru că aici n-aveau tihna de a scrie. Poate că azi, deşi alte furii se abat asupra noastră, e un timp în care ne putem afirma identitatea culturală, autenticitatea, trăirile. În noi a existat mereu latentă sămânţa geniului dar ea s-a uscat fără să rodească decât greu iar oamenii, dezobişnuiţi cu miracolul, n-au ştiut să-şi protejeze valorile. Noi purtăm vina pentru asta, nu alţii. Am avut mereu predilecţia de a distruge cuibul păsărilor rare. E un semn rău că n-am avut vreme a scrie cărţi dar ele ar fi fost inutile unui neam învăţat să nu-şi depăşească pisihic condiţia de trib. N-ar fi avut cum să le apere, cum să le adăpostească, ar fi trebuit să le ardă şi, decât să ardă pergamente, mai bine să nu fi fost scrise niciodată. E ca şi cum ai renunţa în adevăruri la care crezi. Cărţile erau o comoară care nu trebuia să ajungă în raza ochiului viclean. Generaţii întregi au creat poveşti, mituri, basme, poeme şi cântece şi le-au dăruit viilor doar prin grai, împreună cu lăzile de zestre şi gândul bun.
Poate acum e timpul ca ceea ce nu s-a scris, să se scrie! Pomii care n-au rodit, să rodească, să ne câştigăm demintatea în faţa propriei instanţe. Noi, aparent suntem o cultură minoră, pentru că tehnologia noastră pare a fi legată de arhaic, de mit. Oamenii de spirit par a fi blestemaţi să rodească în alte cetăţi şi poartă în ei o nostalgie vecină cu depresia, privesc spre ţară ca spre un pământ al făgăduinţei. Exilul îi poartă ca o mamă vitregă, iar cei ce rămân acasă se topesc în tristeţe, conştienţi că vor muri anonimi, măcinaţi de o istorie scrisă pe pietre arse.
Românii nu se revoltă când sunt umiliţi în ţara lor, când sunt un fel de negri lipsiţi de drepturi, ei înşişi călcându-se în picioare, acoperindu-se unii pe alţii cu noroi ca nimeni să nu le mai descopere coloana. La noi, s-au perpetuat tiranii, nu despoţii luminaţi, barbaria redusă la dememnţă, bogaţi ce-şi preling desfrâul cu surle şi trâmbiţe în decoruri ce erau odată sacre. Cruzimea naşte cruzime.
În oasele noastre s-au macerat mai multe culturi, una romană, văzută, şi alta dacică, a misterelor, unii au iubit scrisul, alţii tăcerea. Grecii şi slavii ne-au îmbogăţit humusul dar în acelaşi timp ne-au creat sentimentul complicităţii, complexul de cultură duală. Pentru noi a fost mai uşor să cioplim săgeţi decât trupuri de vioară sau condeie. Suntem bântuiţi de un perpetuu sentiment al efemerului: sunt cărţile trebuincioase pentru mântuire? Poemele care ne reprezintă spun tot: ...şi de-o fi să mor...’’ copleşitoare frază: florile se vor ofili, frunzele se vor gălbeji, zidurile se vor clătina, dulceaţa zilei se va înnegri, apele vor mâli. Reacţia în faţa acestui ,, şi de-o fi să mor’’ e abisală: mioriticul îşi sapă mormântul, porneşte o cruciadă din lumea de aici spre cea de dincolo. Dă indicaţii eshatologice aproapelui, îşi încredinţează mama celor apropiaţi...cumva e o reeditare în spaţiul profan a crucificării? o metaforă a mielului sacrificat, o alegorie cu simboluri esenţiale...turmele de oi, de oameni, răscrucea, prezumtivul, condiţional-optativul, păstorul care se lasă în mâinile călcătorilor de lege. Mult timp pentru mine, lipsa lui de reacţie a fost un mister, aproape o laşitate. Nefuga baciului moldovean e foarte adâncă, dacă vom judeca prin prisma istoriei...pare a fi asumarea responsabilităţii de a-şi trăi destinul până la capăt. O acceptare a morţii într-o situaţie limită. Suntem noi gata să murim? Suntem noi gata să trăim? Să scriem?

Coloana lui Brâncuşi relevă o scară spre rai de pe care ne tragem unii pe alţii, sinusoida deal-vale transpusă vertical relevă ghebul sufletesc al românului, cocoaşa invidiei. Doar Eminescu şi-a urmat Golgota poetică până l-au scos de pe tabla de şah ca fiind nebun, scrisul lui din ultima perioadă era la fel de limpede ca întotdeauna. La 39 de ani, avea căptuşeala sufletului roasă de molii.

Ca să schimbi ceva trebuie să-ţi iubeşti sincer poporul, nu să accezi spre un ţel pur personal, folosindu-te de capetele lor precum de nişte spinări de cămilă. Să-ţi faci o scară pentru a parveni din cefele strivite ale fraţilor tăi e o crimă. De asta, politicienii nu sunt credibili.
Cea mai frumoasă formă de apărare e spinul. Tineri, fiţi precum cactuşii...sunt flori samuraice, cu kimonouri şi sabie.

Locuiesc în ţara uşilor închise: în fiecare casă, vei găsi un meşter al porţilor închise. Le construiesc precum lutierii vioara dar nu se deschid şi nu cântă niciodată. O Românie aşa se ridică, din aproape în aproape. Calitatea unei idei nu stă în renumele celui care o spune, până şi păcătosul poate spune adevărul, picanteria are nevoie de chromă, seriozitatea, de clasicul alb negru. Românii vor culori aşa cum hainele unui copil sunt pline de rococcouri. Ideea plictiseşte, senzaţia îmbogăţeşte. Poarta de cunoaştare e senzaţia din noi, ceva care ţine de măduvă. Culorile sunt bune, dar nu orice combinaţie hidoasă, nu salata de guaşe, un amestec incoerent de culori fără sens. De ce dăm roade doar altoiţi în alte locuri? Pentru că suntem arizi şi stârpitori în acelaşi timp.

Tot timpul arta va fi între joc şi canon. Caracatiţele şi păianjenii au fost croiţi după acelaşi tipar: păianjenii sunt replica terestră a sepiilor. Pânza fiind înlocuită de cerneală. Să vezi cu ochiul stâng umbra iar cu ochiul drept, fluturele.

Vrem o literatură în care unele poveşti vin clar, cu contururi groase de şnur, altele se agaţă de crengi ca o panglică, ori ca un lemn dus de val încet şi cufundat pe jumătate în nisip. De multe ori partea care nu se vede, povesteşte despre care pe care o vedem. Sau invers.

Mai bine o corabie plutind pe ape decât un zid în care îşi dă suflarea cineva. E timpul pentru altfe de jertfe. Cât despre lipitori şi umbre...ambele sunt bune, primele sug sângele bolnav, ultimele te apără de arşiţă. Scriitorii scriu pentru vremea lor...În timp, valorile se perimează iar non-valoarea devine valoare. Nu vorbim noi o latină vulgară? Suntem predilecţi pentru aşa ceva. Suntem o naţie cameleonică. Trăim acum fenomenul Zangra: am tot exersat şi ne-am tocit puterea aşteptând duşmanul apoi, îmbătrânind, am abandonat lupta iar fortul a fost supus în lipsa noastră. Concluzia e tristă: noi nu vom fi eroi.

Mă simt uneori în afara oricărui cerc, nu-mi pasă de cercuri căci oamenii se adună în haită dar sunt şi momente când solitudinea e dureroasă.

Poporul nostru nu are o poveste de genul Romeo şi Julieta, Tristan und Isolda, literatura noastră e lipsită de un astfel de roman. Romeo sau Tristan au parte de iubiri fundamentale, nu fazice, episodice şi nici de femeia trofeu. În structura genetică a naţiunii nu e şi gena unei iubiri fundamentale, ci doar de conjunctură, la noi s-a perimat cuvântul amor din latină şi italiană. Amorul vine după carul cu boi şi putina cu slănină, îmbibat de conotaţia peiorativă, e asociat unei gândiri mai mult libertine decât liberale datorită ochilor din vârful coarnelor melcului pe care-l purtăm pe retină, printre coamele sălbatice ale cailor pădurii şi ale urii...minţim la propriul recensământ spiritual...suntem un popor de clovni...suntem conduşi de un clovn. Ochiul demult nu mai e ochi, e ochean. Vivat căderile în tranşee şi luptele pierdute!

E ceva magic chiar şi într-un artist mediocru, fie şi numai pentru că el crede şi munceşte să devină într-o zi genial însă e straniu să mori înainte de a-ţi contura traiectoria. Îmi simt oasele galbene ca de cal, m-au topit. Acum aş închide ochii pe un umăr şi-aş stinge reflectoarele să nu se audă în întuneric decât cum respiră timpul. Îmi plac lucrurile mari, lucrurile fantastice... aleg singurătatea decât să intru în mediocru. Poţi muri un necunoscut şi să te remarce într-o zi, talentul e o condiţie necesară dar nu şi suficientă.
Pot face multe lucruri însă mă sufoc şi nu-mi justific umbra fără artă. În ultimă instanţă, sunt strugurii pe care-i culeg să-i duc într-o buna zi lui Dumnezeu aşa că ce buni suntem să dăm sfaturi. Şi la topoare suntem buni dar să punem umărul...ne doare. Fugim. Vorbim cum ne-au învăţat să vorbim, de pe catalige.

Ştii ce e cel mai greu în viaţă şi în artă? Să faci mărul asemeni celor două pâini şi cinci peşti, să regenereze. Crizele şi tristeţile sunt bune, sunt un haos premergător unei ordini superioare. Orice iniţiere implică o pierdere a inocenţei. În ceea ce ţine de Psyche, noi suntem vracii. Noi sau aproapele sau departele...până când cineva ne izbeşte şi ne scoate din latent spre starea de graţie.

Azi nu am măşti, nici farduri, propriu-mi chip e cea mai bună mască.

Prefer Dali sau Goya. Depinde de câtă lumină am în suflet să-i percep. Niciodată la fel, niciodată aceeaşi însă nimic frumos, nimic pur, chinezării între oameni, un negoţ cu mătasea din suflet. Sunt în căutarea unui regizor...suntem maeştri la mimă. Adică impostori. Un lucru e cert, încă nu scot sunete de lebădă, ele cântă doar înaintea morţii.
Spune-mi tu, aproapele meu, Te-a umilit cineva? Ţi-a uns uşile cu tină? Curaj, ce-i cu tine? Renunţi? Tocmai acum? Caută să ajungi sus, n-ai stofă de argat, nu mai eşti ucenic. E vorba de noi, de tine, de viitor, de speranţe. Vino cu idei uluitoare, adu culori, sparge gheaţa, scoală din morţi şi învie. Ai rădăcini de aur dar nu sunt de ajuns. Ţine minte, eşti mai puternic decât un copac. Când te apropii de lemn, să-l faci să-ţi vorbească. Şi el a iubit. Lemnul a fost cândva un om, cu un destin ca al meu ca al tău. Din seva lui şi dintr-o sămânţă purtată de vânt şi de ape a ajuns aici, sub forma asta care-l vezi acum. Apoi, dragul meu, oamenii din jurul nostru sunt buni ca o pâine caldă. Noi, suntem problema, suntem pe jumătate nebuni, ne macină ceva, nu ne mai ajunge. Suntem ceea ce suntem, arta e nebunie şi înţelepciune. Arderile unui artist sunt mai mari decât ale unui om obişnuit. Dăm mult şi consumăm enorm. Aşa că, dacă vrei să te descarci, fa-o. Vrei să dai cu barda? Dă! Văzut de departe, omul e ca şi pământul, are fondul albastru. Cine ştie dacă nu tocmai misterul ne atrage la celălalt, inaccesibilul, neîmplinirea din noi...Dacă putem modela piatra, de ce nu-l putem modela şi pe aproapele după chipul şi asemănarea noastră?
Ieşirea din ţarc se plăteşte scump. Cu pierderea inocenţei...îs cum îi taurul cu ochii plini de sânge dar totuşi taur! Am înnobilat oamenii din jurul meu. Pentru mine sunt într-un fel sacri, se nasc din mine, din nou...fiecare zi e o carte pierdută, o carte prost jucată. Până-ntr-o zi, când ne izbeşte cineva şi ne scoate spre starea de graţie. Până atunci, îmi plac viciile bine practicate, nici măcare viciile nu ştim să le practicăm. Nici răul nu-l facem ca lumea, suntem delăsători în orice. Ne lipseşte o mişcare lucidă în ochi. Şi, uneori, contemplaţia...Curajul înseamnă demintate, punerea în ecuaţie fiinţială cu noi înşine, o ecuaţie fără necunoscute. Ne degradăm sufleteşte. Pentru mine, somnul e o trahee cu hieroglife. Iar omul? Omul e un ventricul al lui Dumnezeu. Omul e o Indie, o adevărată perlă a coroanei.
Conceptul muranic: dacă pereţii unui castel irlandez sunt înveşmântaţi în arborele lui genealogic, pereţii casei mele poartă în chip nevăzut mâinile întinse şi gurile-nsetate ale strămoşilor. Într-un târziu, ajungem părinţii propriilor noştri părinţi. Creşterea lor dincolo de moarte depinde de torsul rugilor şi al ofrandelor de aici. Se aşează ca nişte prunci în leagănele palmelor noastre, părinţii redevin copii, copii ai propriilor copii, rămaşi pe pământ să le poarte de grijă.

III. Contextul apariţiei curentului osiric

Sunt 20 de ani de la Revoluţia română din 1989 timp în care ne-am jenat să mai vorbim despre România cu demnitate. În primul rând, pentru că arta sub sloganul comunist a adus un grav prejudiciu însăţi noţiunii de ţară, pentru că a asociat arta la kilogram cu noţiunea de patrie şi patriotism, festivităţile de genul ,,cântarea româniei’’ sufocând libertatea şi diversitatea de expresie, fiind un mijloc de propagandă politică, de preamărire a liderilor zilei, adevăraţi faraoni, despoţi prin micimea lor intelectuală şi prin barbarismul lor şi lipsa de gust. Asistam la o schizoidie a artei din cauza cenzurii. Numărul celor închişi pentru curajul de a protesta nu va intra corect în arhive, fiind cu mult mai mare. Arta osirică îşi doreşte recuperarea acelor nume, reabilitarea lor, vrem să aducem la lumină literatura care încă mai aşteaptă să vadă tiparul netrunchiată pentru că cei despre care se scrie şi sunt acuzaţi, sunt încă vii. Luptăm împotriva amneziei conştiinţei, luptăm pentru libertatea de a spune lucrurilor pe nume. Mai mult decât atât, dacă în momentul 1989 eram o ţară de mâna a treia, acum suntem o ţară second-hand; dacă înainte aveam o industrie lipsită de noutate tehnologică şi oamenii improvizau pentru a da randament, acum nu mai avem deloc industrie. Trăim din împrumuturi externe. Un mesaj pentru tineri: deschideţi bine ochii şi citiţi. Pretutindeni în lume, cei ce îşi doresc puterea vor un învăţământ slab, pentru a conduce mai uşor prin dezbinare şi prin cultivarea ignoranţei. Fiecare generaţie are lupta ei. Fiecare generaţie are misiunea ei de a clădi un teren prielnic celor care acum nu se pot apăra, pentru generaţiile de mâine. Nu vreau să emigrez pentru a trăi mai bine, nu vreau să fim umiliţi pentru a vieţui aici. Imaginea actuală a României, cultivată cu mijloace mass media şi cu aportul considerabil al unora dintre noi, e că această ţară e o sursă inepuizabilă de infracţionalitate pentru cei din jur. E un efect al învăţământului slab şi al mizeriei, omul redus la stadiul de animal. La funcţiile primitive, de a-şi asigura hrana, adăpostul, supravieţuirea, perpetuarea speciei. O viaţă redusă sumar la limita dintre normal şi nebunie. O inducere a sentimentului de neputinţă, de ratare, de obedienţă pentru un ban în plus, o slugărnicie revoltătoare. Continuând astfel, ne distrugem. Arta osirică doreşte a fi formatoare de opinie. Arta osirică înseamnă iniţiere. Suntem şi nu suntem o generaţie de sacrificiu. Am avut intelectuali care au sfârşit în exil, deportaţi, în închisori, la canal dar cu toate acestea spiritul lor viu a continuat să triumfe, mesajul lor nu a fost ucis. E timpul să privim cu luciditate această ţară suferindă, să-i îngrijim rănile, să i le pansăm, să îi aducem zâmbetul. Nobleţea să se reîntoarcă acasă. Ospitalitatea noastră a fost prost înţeleasă de străini. A sluji pe aproapele din dragoste nu înseamnă a fi slugă. Mai mult decât atât, avem un altfel de a merge decât Occidentul. Nu mai greoi, dimpotrivă. Niciodată n-am fost greoi, dovadă mulţimea celor care reuşesc să se integreze în alte societăţi. Am fost mereu la marginea unor imperii şi am fost un for îndepărtat de veghe pentru ca cei ce şedeau în interior să aibă tihnă de a zidi. Ei au creat pentru că noi eram de pază. Şi se bazau pe noi. Deşi noi nu ne-am putut baza pe ei niciodată. Ne-au trădat, ne-au vândut, ne-au dezbinat ca să nu conştientizăm că putem deveni o forţă prin ceea ce avem în interior. Ne-au măcinat şi ne-au ademenit. Era şi simplu pentru că avem inocenţa celor care abia veniseră din rai. În contextul mozaicat al zilei de azi, trebuie să ne definim coordonatele. Cine suntem noi? De unde venim şi încotro mergem? Care e rolul nostru azi pentru că în trecut ştim care a fost. Eram câinii de pază cei mai fideli ai stăpânului. Cei care luptau să apere şi să moară pentru el. Dar azi, azi cine suntem? Suntem doar un loc de depozitat deşeuri, o piaţă de desfacere a bunurilor de import, suntem doar o ţară donatoare de creiere pentru instituţiile occidentale sau suntem o oază în deşert? Nu suntem o cultură minoră doar pentru că ei ne-au catalogat astfel, nu suntem o cultură periferică. Dacă vom raporta nucleul la inima sistemului actual, suntem la fel de europeni ca şi tanzanienii şi la fel de civilizaţi, dacă vom raporta nucleul la inima viitorului sistem, noi suntem în centru. Ne trezim din somn ca uriaşii. Am dormit destul, mai bine spus, am fost drogaţi să nu înţelegem ce ni se întâmplă. Să nu fim capabili să luăm o atitudine şi mai ales, am fost mai tot timpul vulnerabili. Şantajaţi. Viaţa e o chestiune de onoare, de atitudine. Arta osirică îndeamnă la luarea unei atitudini demne faţă de cei care vor să şantajeze pe cei ce vor să schimbe un sistem. Sunt oameni care au talent şi sunt oameni care au talent de a-i împiedica pe primii să îşi ducă misiunea la capăt. Ţara noastră are resurse inepuizabile în sare şi creier. De asta, asistăm la o hemoragie a tinereţii. Le dăm aici sentimentul ratării, îi obligăm să plece pentru că nu e loc pentru ei, îi trimitem în Occident unde se vor adapta greu şi unde doar vârfurile vor contribui la bunăstare. Dacă pleci în America, prima generaţie va spăla vc-uri, a doua va învăţa bine limba şi abia a treia generaţie va beneficia de cele mai bune şcoli. Iar într-o zi, le va fi ruşine să spună ca s-au născut aici, într-o ţară care nu le-a oferit nimic.

IV. Filosofia osirică

Lumea e compusă din formaţiuni spaţio-temporale suprapuse ce îşi desfăşoară existenţa simultan, intercalându-se. Visul nu e o utopie, ci o realitate paralelă, nu o defulare şi nici un uzufruct al realităţii. Când visăm, intrăm într-o altă secţiune a realului, privim în oglindă cum într-un spaţiu de care nu eram conştienţi, oameni identici nouă trăiesc ceea ce noi doar ne imaginăm. Punem semnul egal între real şi vis, între real şi utopie, între fantezie şi real. Universul e structurat asemeni unui compus chimic, dintr-o catenă de molecule spaţio-temporale dispuse aparent amalgamic însă cu o logică a cărei complexitate uneori ne depăşeşte şi ne rămâne să o descifrăm pe parcurs, în urma unor procese iniţiatice. Nu avem certitudinea că realitatea noastră e cea mai reală din toate formulele acestei probabilităţi. E posibil să fim la fel de virtuali ca şi visele noastre.
Faptul că atingem materia nu semnifică şi faptul că o stăpânim. De asemeni, graniţa dintre anorganic şi organic e foarte flexibilă. Materia aparent inertă se poate trezi la viaţă după cum şi materia vie poate parcurge procesul stingerii. Devenirea e ceea ce caracterizează lumea în aspectul ei fundamental. Arta osirică e o artă a devenirii, o artă cameleonică, o artă ce reciclează aspectul fetid al mediului fizic şi psihic, îl converteşte estetic, îi lărgeşte spaţiile de dezvoltare. Devenirea poate lua un aspect ascendent sau descendent, anabasic sau catabasic, spre rai sau spre iad. Arta osirică e o artă a tinderii spre perfecţiune, spre esenţe, un heraldism. Pe măsura acumulărilor intelectuale, omul îşi reformulează concepţiile despre lume şi raportarea lui vis-a-vis de ea. Artistul osiric e un umanist profund implicat afectiv şi un atent veghetor la pulsul febril al lumii. E un taumaturg. Vindecă prin arta sa, înghite puroiul şi scoate miere, e o amibă care purifică apele sufleteşti ale consumatorilor de artă. E un manufacturier de talie mare, nu un industrial. Îşi caută rădăcinile poporului în care s-a născut, îi restabileşte demnitatea. Încearcă să înţeleagă de ce i-a fost dat să se nască într-o anumită zonă a lumii, într-un anume context socio-politico-economic şi cultural, îşi asumă achiziţiile tehnologiei dar le raportează strict valoric la un sistem puternic dpv spiritual, îşi ia din tot ce îl înconjoară acele lucruri care îi servesc devenirii. Procesul lui are aspectul vegetalului din coloana infinitului de Brâncuşi: prin noduri, prin parcurgerea unor crize succesive, prin înţelegerea mecanismelor vii şi artificiale. El nu îşi induce crizele prin consumul unor substanţe, e provocat de o lume în veşnică schimbare, nu agonică, ci haotică. O lume ca o fiară ce se cere a fi disciplinată. Dacă lumea e un deşert, arta osirică e o oază în acel deşert cosmic. Căutăm armonia între ştiinţă şi artă, e o artă şi o ştiinţă a trăi printre oameni. În viziunea osirică, Omul e o Indie, o adevărată perlă a coroanei. Pilitura de fier din fizică e echivalentul vocalei din literatură, a sunetului primordial din muzică şi a punctului din artele plastice.

Postulate fundamentale ale muzicii osirice:
*corespondenţa între modul de concepere al materiei în fizică şi sistemele de scriitură muzicală (modal-tonal-pantonal // cuantic-newtonian-cuantic)
Uneori cred că nici soarele cromatic cu 12 sunete nu e perfect şi nu e ultimul. Într-o zi se va zămisli o altă conştiinţă sonoră, o nouă mutaţie chiar dacă ea va îmbrăca fie aspectul unei întoarceri (aparente) la matcă, fie va explora galaxii nedescoperite astăzi. Întoarcerea la matricea originară nu mai e posibilă pentru că însăşi spaţiul-mamă, uterul sonor se metamorfozează perpetuu, având atributele unui organism viu.

*cultivarea unei muzici boreale (confluenţa muzicii vechi, mitice in turbioanele simfonismului modern fără oripilarea sau violentarea mesajului, o muzica transcedentală, un mithos convertit estetic)
*Sonoritatile instrumentelor tradiţionale convertite în zone ale elevaţiilor (proiectul ,,Balkanic Zeppelin’’ al lui Mike Godoroja şi Marius Mihalache, în care întâlnim un ţambal psyheldelic, cu sonorităţi de dulcimer hammered şi chitară electrică, o rafinare a vocalului uman şi instrumental)

În arta plastică, sigla mişcării o constituie Copacul văzut ca un axis mundi în viziunea lui Sorin Ienulescu (,,pluralul de la copac e pădure’’) pe un fond auriu în care e inscripţionat logo-ul fără rădăcini nu ai viitor (no roots, no future). Osirismul şi copacul au în comun renaşterea, regenerarea, Osiris, cândva un rege drept, a fost ucis aşa cum e şi viaţa noastră acum. Osirismul (egipt.USER-puternic) cultivă multitudinea formelor de exprimare artistică, simbolizează moartea şi învierea naturii umane şi vegetale, întoarcerea la momentul 0 al creaţiei, clipă ce pulverizează prin densitatea ei axa dinspre trecut, prezent şi viitor, realităţile paralele, catenele interdisciplinare în artă, poemele vizuale.O artă românească îmbibată de universal.

Sincretismul fenomenului estetic permite configurarea unor noi simboluri grafice menite să poarte cu sine încărcătura semantică a aserţiunilor expuse anterior în domeniul teoretizărilor. Unul dintre acestea-Lumea ca un bonsai - constă în reprezentarea grafică a umanităţii sub forma unui bonsai sokan (trunchi dublu) şi este inspirat de conceptul cromatic uzitat în tehnica de compoziţie dodecafonică, soarele cromatic.

De multe ori cred că tragedia culturii noastre derivă la un anumit nivel încolo din incompatibilitate spirituală...în aparenţă e o cultură a cetăţii, a decorativului urban ori dimpotrivă, românismul se hrăneşte în structura lui ultimă din alte esenţe-un pat, o cană, o masă, o casă, un drum, un munte, un păstor. Grădinile lui sunt interioare, impalpabile pe când apuseanul va căuta basoreliefurile şi augmentările exteriorului, arhitecturade tip Baroc. În ultimă instanţă, aici se află o tâlcuire a afirmaţiei lui Kiplling: ,,Orientul e Orientul iar Occidentul e Occidentul şi cele două nu se vor întâlni niciodată’’.

Cultura şi spiritualitatea românească se apropie enorm de sensibilitatea extrem orientală printr-o aceeaşi aplecare spre miniatural, spre arhaic, conservarea lui nu în muzee, nu în zona veche a unui oraş, ci în ritualul vieţii de zi cu zi. Până în preajma celor două războaie mondiale, regăsim o aceeaşi adâncire a spaţiului interior în defavoarea celui exterior, în însăşi arhitectura miniaturală a casei.
Filigranarea o vom găsi în miniaturile ce împodobesc manuscrisele bisericeşti, în ferecăturile din argint ale odoarelor sfinte, o centrare în jurul sacrului şi, în mod straniu, un liant al întregului Orient îl vom afla în familia spiritualizată a vegetalului: pornind de la cedrul biblic (vom fi surprinşi de varietatea speciilor de brad care se adaptează perfect creării artei bonsaiului).

Dacă ar fi să trasăm o linie în spaţiu, vom întâlni pe aceeaşi axă cedrul libanez cu bradul românesc şi bonsaiul japonez. Consider bonsaiul o formă de manifestare a disciplinei interioare, o modelare a spiritului în condiţiile vitregirii firii. Iată de ce e posibilă o sinteză a sensibilităţii orientale cu cea creştină din haiku-urile lui Şerban Codrin pliate pe muzica lui Theodor Grigoriu.
În ciuda arhitecturii minimale a arborelui, florile sunt păstrate la dimensiunea lor naturală ca o matrice a genezei. Iniţiaţii în arta bonsaiului ştiu faptul că dimensiunile florilor unui bonsai rămân normale în ciuda miniaturizării trunchiului şi ramurilor. Florile nu pot fi pitice, orice bonsai fiind un exerciţiu de spiritualitate, un hai-ku vegetal, un trup supus rigorilor samuraice, un arbore reflectând în esenţă codul existenţial extrem-oriental, dovedind că, în ciuda restricţiilor, principiul vieţii interioare rămâne neafectat, sănătos. Limitarea spaţiului terestru compensându-se prin spaţiul celest, cerebral, spiritual. Culoarea fondului şi a spicelor e de miere, aurie, în partea de jos regăsim o întrepătrundere de mozaic şi vitralii, punct de goblen, broderii de pe cămăşile tradiţionale. Fagurele înglobează celula motivică din coloana lui Brâncuşi, coloană în care Noica vedea un simbol al întrepătrunderii, al simbiozei tridimensionale.
Alte exemple de artă osirică: Oraşul cozilor de păun, Când Iaşi vine de la Iago, Am văzut viori care aveau umbră de amforă, am văzut oameni care au umbră de animal, Poveştile viermelui trandafir.