Ieşind din parohie, unchiul Fedea îşi aranjă binoclul pe piept, făcu semnul crucii, îşi scuipă în sân şi privind înapoi peste umăr şopti: «Apăi, no că de amu înainte, dragă părinte, o să-mi dai dum’ata mie canoane când m-oi ţuca-n cur!»
Dar aducându-şi aminte că mai trebuie să treacă pe la «potlogarul» de primar şi pe la «coţcarul» de pădurar i se mai potoli bucuria.
– Apăi no, ştiu eu ce vrea bitanga de birău! Iar vre să-mi bage grumazu-n jug pentru câteva zile
de preştaţie, ’tui dumnicatu mamii mâ-ne-sa de lepădătură!
Primarul îl primi de îndată, ceea ce îl miră foarte mult pe unchiul Fedea, că în alte dăţi aştepta câte două-trei ore până era chemat înăuntru.
– Hai, hai intră unchiule Fedea, ia loc! – îl luă în primire primarul.
– Mulţam hireş, da păi no, Doamne iartă-mă ’oi sta-n picioare, – răspunse unchiul pregătindu-
se sufleteşte să nu primească mai mult de trei zile de preştaţie. «Ce mama mâ-ne-sa, eu n-am nici cai nici boi de ce să-mi bage pe grumaz şapte zile ca anul trecut? De ce?...»
– Eu unchiule Fedea...
«No, amu-i atunci!» – gândi unchiul Fedea.
– Eu te-am chemat să...
– Şi bine ai făcut domnucule birău! Bine ai făcut, că eu tomna m-am gândit: «Oare când m-o
chema birăul la el?» şi am vrut să zin singur, dar tomna m-ai chemat. Da să şti că n-o fo drept anul trecut când mi-ai dat şapte zile de preştaţie şi babei mele patru, că noi Doamne iartă-mă nu avem nici cai nici boi...
– Aşa e unchiule Fedea, dar trebuia să terminăm drumul spre Prilazuri.
– Apăi no, cu cei ca mine ţi-ai găsit să termini drumul spre Prilazuri, cu cei care n-avem labă
de trăgătoare pe lângă casă?... Iar cu cei care au cai şi-s tineri, ca Micloş spre un exemplu, sau muierea sa care-i şi mai tânără, de ce nu ai probăluit să termini!?...
– Lasă unchiule Fedea nu mai bate şaua să priceapă iapa, hai mai bine ne-om înţelege că doară
oameni sântem...
– Apăi eu zic să nu ne înţelegem?... Să ne înţelegem că doară n-am zinit de florile mărului la
dum’ata.
– Da sigur nu ai spus la nime’ nimic? – întrebă îngrijorat primarul.
– Bistoş! – răspunse hotărât unchiul Fedea, deşi nu ştia foarte bine la ce se referă primarul.
– Atuncea-i bine, că de află Micloş bagă cuţâtu-n mine, mi-ar tăia înghiţitoarea!
– Hăpt aşe grăii şi popa, – zâmbi unchiul Fedea.
– Păi popa de unde ştie, că amu ai zis că nu ştie nimeni?...
– Apăi aşe şi e, nu ştie nimeni!
– Da popa?
– Ce-i cu popa?
– Păi tocmai ai spus, că popa a zis că de-ar afla Micloş mi-ar tăia înghiţitoarea.
– Nu era vorba de înghiţitorea dum’ata.
– Da de a cui?
– Apăi de a cui, parcă ai si cocon... De a lui!
– Păi şi el?...
– Şi el!
– ’tui anafura mamii lui de popândoc, bine ar face Micloş de i-ar lua înghiţitoarea!
– Mi-o dat şapte sute de lei şi mi-o zis să nu suflu o vorovă la nime’ şi la mine vorova-i vorovă,
mai repede o grăi piatra decât mine, că eu ştiu să tac.
– Da văd cum ştii să taci, tocmai ai grăit înaintea pietrii.
– Apăi bată-te norocu domnucule birău că dum’ata şi cu popa v-aţi băgat în acelaşi căcat şi eu
ţi-am zis numa’ aşe ca să nu ne târguim... ca să ştii cum mere târgu – zâmbi şiret unchiul Fedea.
– Aşa şi acuma eu trebuie să-ţi dau şapte sute?...
– Apăi no, de nu-i vrerea duma’ata!... Da...
– Ei lasă, lasă unchiule Fedea, îţi dau cum să nu-ţi dau, – zâmbi primarul ducând mâna la
buzunar.
Ieşind din primărie unchiul Fedea, îşi aranjă binoclul pe piept, făcu semnul crucii, îşi scuipă în sân şi privind înapoi peste umăr şopti: «Apăi, no că de amu înainte, domnucule birău, o să-mi dai dum’ata mie preştaţie când mi-o da popa canoane!»