Arta de a citi (o spunea, de multă vreme, în cunoscuta lui carte, Émile Faguet) este, în ultimă instanţă, arta de a reciti. Citim o carte la 20 de ani, o recitim la 40, apoi la 60 şi, dacă Dumnezeu e răbdător şi darnic cu noi, poate şi la 80. Şi aflăm nu cum s-a schimbat cartea, ci cum ne-am schimbat noi. În plan general, lumea îşi reciteşte textele (sau textul) şi află nu cum s-au schimbat ele, ci cum a evoluat (sau a involuat) ea. Nu spunea T.S. Eliot, într-un cunoscut eseu, că orice element nou (şi, desigur, semnificativ) adăugat tradiţiei are darul de a modifica întreaga tradiţie? Nu impunea G. Călinescu „lectura inversă”? Am mai spus-o undeva: arhivarii sunt (sau măcar se consideră) stăpânii lumii. Unii dintre ei lucrează tăcut şi tenace la modificarea trecutului, modificând prezentul şi chiar viitorul. Într-un film S.F. am văzut cândva o scenă semnificativă. Un grup de călători în timp se afunda în trecut pe o bandă îngustă, străbătând o pădure ecuatorială. Din neatenţie, unul dintre exploratori a călcat alături, strivind un gândăcel. Ceilalţi l-au mustrat înspăimântaţi, şi pe bună dreptate: întorşi în secolul lor, au găsit lucrurile foarte schimbate.
Avem, de vreo zece ani, mulţi aşa-zişi specialişti în recitirea literaturii produse în anii de comunism. După cum avem redutabili specialişti în eschivarea de la recitirea acesteia. Există însă câţiva critici (şi nu dintre cei de neluat în seamă), care şi-au făcut un obicei aproape ritualic (dar cam din specia cabalei) din a se repezi cu voluptate la marii autori interbelici şi din a-i acuza cu mânie proletară de colaboraţionism, ori din a-i pune la colţ (şi chiar la zid) pe câţiva contemporani. Unul dintre interpreţii aceştia analiza nu demult volumul unui autor despre care avusese (sau doar exprimase) întotdeauna o foarte bună părere. Dintr-odată îşi aduce aminte de toate păcatele lui omeneşti, înşirându-le cu o stranie plăcere demascatoare, tonul ridicat şi patima doctrinară având ceva din virulenţa (“întoarsă” însă, vorba poetului) a proceselor de intenţie din anii 50. Saint-Just, maică, dar când ai fost sincer? Ieri - când îl lăudai, sau azi - când îl desfiinţezi?
Dar să-l lăsăm pe omul nostru cu oscilaţiile sale, care-l fac să-şi aleagă pentru a se defula mai ales ţinte înalte, şi să revenim la chestiunea de principiu. Literatura anilor de comunism trebuie, nu încape îndoială, recitită. Dar nu prin exacerbarea importanţei unor elemente care ţin mai mult de păcatele oamenilor decât de realităţile operei. Şi nu prin prejudecăţi ideologice, nu prin încrâncenări doctrinare. Nu e nevoie să-l desfiinţăm pe Adrian Păunescu, ca persoană. E suficient să-i analizăm scrierile, punându-le, eventual, în relaţie şi cu acel mic coşmar al reîntoarcerii „Cântării României”, cu tot prostul ei gust pe care ni-l furnizează săptămânal la domiciliu pe micul ecran. Şi dacă toate astea ne conving că Adrian Păunescu e un mare poet, suntem obligaţi s-o recunoaştem. După cum, dacă descoperim că în mormanele de moloz lexical din cărţile sale opulente se află şi ceva minereu aurifer, suntem obligaţi să-l extragem. Şi tot aşa, dacă găsim măcar zece poezii antologice (lucru foarte posibil), suntem datori să le semnalăm. Chiar Vadim Tudor, cu tot histrionismul său şi cu tot delirul calculat pe tema naţională, dacă ar fi un mare poet, şi nu doar un epigon al aceluiaşi Păunescu şi al lui Ioan Alexandru, ar trebui s-o recunoaştem. Ne încrâncenăm prea tare în a demonstra că Arghezi l-a adulat pe Carol al II-lea şi că a colaborat cu regimul comunist. Avem o teribilă voluptate de a demitiza, de a reduce la scară, de a murdări. Arghezi e, oricum, un mare poet. Peste o mie de ani se va şti cu greu cine a fost Carol al II-lea şi ce nuanţă avea comunismul prin 1950, dar Arghezi va fi, probabil, cunoscut ca poet. Desigur, dacă lumea nu se va schimba într-atât încât nu se va mai înţelege nimic din ce facem noi în veacul acesta. Mărturisesc, totuşi, că nu cred în această eventualitate. Am observat că de la Ghilgameş până astăzi lumea nu s-a schimbat aproape deloc. Aş zice că nici chiar tehnica, de vreme ce descoperirea fundamentală a umanităţii continuă să rămână vechea roată. Trebuie să gândim just: doctrinele trec, literatura rămâne. Ce convingeri politice avea Homer? Dar Teocrit? Dar Hafiz? Vergiliu l-a adulat pe Augustus, dar „Eneida” rămâne o operă mare. Şi apoi, Villon a fost tâlhar şi poate chiar criminal, numai că toate astea contează doar prin acea mixtură indiscernabilă de voluptate a păcatului şi teamă de ispăşirea în lumea de dincolo care-i înfioară versul. Adevăratul păcat al scriitorului (exclud, desigur, extremele) este, în afară de reaua-credinţă şi mai presus de ea, eşecul operei. Că uneori eşecul se datorează doctrinei, e o problemă de luat în seamă. Dar numai în legătură cu opera, dacă e să ne referim la valoarea literară. În rest, peste câteva sute de ani va fi greu să se ştie ce coaliţie a condus ţara în anul de graţie 2000 şi la fel de greu se vor sesiza diferenţele de generaţie şi chiar de epocă dintre Nichita Stănescu şi Mircea Cărtărescu, dintre Camil Petrescu şi Marin Mincu.
Sunt departe de a profesa neimplicarea scriitorului în viaţa politică, deşi cred mai curând în implicarea lui civică. Însă consider implicarea excesivă dăunătoare, ca şi negativismul fără criterii. Se poate observa cu ochiul liber că de un deceniu întreg literatura noastră bate pasul pe loc. Se publică mai mult antologii, se reeditează romane, se repetă formule vechi. Scriitorii se pierd în vălmăşagul presei şi al lumii. Să nu se uite însă că Titu Maiorescu a publicat „Cercetarea critică” în 1867, iar „Direcţia nouă...” în 1872. La noi se rămâne, de zece ani, tot la cer(ce)tarea critică. Din fericire intră acum în scenă o generaţie de critici tineri, pentru care comunismul e pur şi simplu obiect de studiu. Cu gândul la ei, îmi revin în minte călătorii prin timp evocaţi mai sus, care, întorşi în veacul lor, nu numai că au găsit o altă stare de lucruri, dar n-au mai fost recunoscuţi de nimeni. Mă tem să nu se întâmple acelaşi lucru şi cu noi, dacă ne jucăm prea mult de-a inchizitorii şi de-a modificarea trecutului.

(mai 2000, dintr-un volum în pregătire)