Era timpul când mi se încopciau gândurile
pe albul zăpezii în rană deschisă
lupii urlau pe faţa gerului
teama,
crivăţul o fluiera
la ferestrele tale de gheaţă.

Luna aduna vulturii pe creste
să le fure parfumul de sânge,
sa-l vândă pescăruşilor albi
când pe valuri peştii se agaţă de aer
şi le râd în nas.

Sub ape curentul loveşte-n ţărm
marea-i încremenită de singurătate.
Ard vreascurile timpului
sub coaja copacilor,
Paianjenii-s ascunşi în scorburi
în pânză corbii-şi prind ghearele.

Schelete mă zgârâie pe auz
şi nopţile cad tăiate în bătaia pleoapelor
cu cercei inelaţi
pe trupul lacrimilor,
când un izvor mi-a mărturisit
cum pietrele au migrene şi crapă
nu mai suportă consistenţa mişcarii.

Pasările nu mai ştiu să zboare
caută pe jos în rumeguşul oamenilor
peste care se scutură pulberi de omăt
noi aşteptăm să vină lumina
cu trenul de dimineaţă
şi întârzie.