*
poeţii nu bat apa-n piuă,
ci poeţii sorb din fiecare piuă
ca dintr-un pahar de apă întins în deşert
nectarul fanteziilor despre cum ar putea
fi mai lumea mai bună,
fără a fi ideală şi fără a fi cea mai bună

poeţii nu bat apa-n piuă,
ci poeţii îşi imaginează că fiecare piuă e o fântână
în care adevărurile incomode s-au ascuns
şi repetă mecanic, pentru a nu fi demascate,
orice vorbă li se aruncă de sus

poeţii nu bat apa-n piuă,
ci poeţii cred că fiecare piuă e un sex de adolescentă
care ascunde savoarea intimă,
irepetabilă, a fiecărui gest,
a fiecărei priviri aruncate inocent / indecent către lume

poeţii nu bat apa-n piuă,
ci poeţii se-mbată cu vinul din piua fiecărei zile,
apoi invită în poeme
cele mai neobişnuite lucruri,
de-ajunge o agrafă să facă dragoste cu madona
sau un elefant să cânte de inimă albastră
unei mandoline

poeţii nu bat apa-n piuă,
ci iau piua şi-o transformă în principiu universal,
aşa, să se oftice filozofii;
poeţii iau piua şi o decretează particulă ultimă, indivizibilă,
să semene zâzanie printre oamenii de ştiinţă

poeţii nu bat apa-n piuă,
ci poeţii sunt piua în care sarea
din lacrimile noastre
e amestecată cu sarea din transpiraţiile noastre

poeţii nu bat apa-n piuă,
ci poeţii ridică piua şi spun, ca la copii, piua!,

adică pauză puţin,
c-am înnebunit căutând prea multe sensuri
într-o frunză care, pur şi simplu, cade
pe malul unei ape
cândva, într-o toamnă târzie