pleca de fiecare dată fără zgomot
femeia de vindea flori se uita în urma ei
cu dezaprobare
decapita o lalea și-o arunca în stradă
că nu se face
de parcă nu ți-ar ajunge lumea asta
mai vedeai că i se alătură câte unul
și umbrele lor se-ntindeau pe asfalt
ca acele unui ceasornic
decupau înserarea-n felii inegale

*

aia bătrâna o-nțelegea cel mai bine
plecase și ea de câteva ori la viața ei
deși omul ei o iubea
și se închidea în casă
cu inima-ndoită
și uitătura mai neagră
decât în seara-n care
se abătuseră lăcustele
de nu mai vedeai frunză
de nu mai simțeai șoapta pământului
descântecul vieții

*
am văzut-o odată
stătea în șareta trasă de cai negri
cu pană
câteva babe își făceau cruce
sprijinind șanțul
bunicu m-a tras de mînă
să trec mai repede
să nu mă uit în ochii ei

*
poți pleca oricând
poți merge până simți că pașii se termnină
iar
după ce te vei fi uitat în ochiul taurului
înainte ca el să sângereze
pe obrazul omului alb
faci încă un pas
și te izbești de tine
ca de un copac cu scoarța norduroasă
și rădacinile crescte-adânc în carnea ta
iar atunci
de abia atunci
te întorci la tine
ca într-un pântec
care te va înghiți
oricât de departe ai arunca
bucata asta de carne
pe care-o locuiești