un timbru de bariton îşi pune arcuşul
peste liniştea mea,
prin fereastra deschisă pătrund
şoaptele frunzelor.
pilitura de aer atrasă puternic de
magneţii plămânilor
mă trezeşte,
are un fel de gust amar,
când mă voi da jos din pat o voi
măcina în cuburi de zahăr,
ca pe coloanele de abur din ceai.
în grădină
soarele se opreşte să mângâie o camelie
năcăjită pe mine c-am sădit-o pieziş.
mi se face cărămiziu gândul că trebuie
să-mi cos nasturi pe gură
să-mi opresc limba şi dinţii să plece.
astăzi
vreau să-mi întind toate mădularele
pe tavan
să mi le înverzească lumina din ochii
celor care mă vor privi din televizor.
în casă,
oricum,
nu e loc pentru toamnă.