Nu m-am grăbit să mușc mărul
încolăcit
de iedera ispitei
c-am început să arunc cu pietre
în somnul pământului
să nu fiu singur
acum când rătăcirea
se apropia de suflet ca un șarpe.
M-am ridicat în vârful gândurilor
să trec nebănuit
de întunericul slobod
printre spinii ce se ștergeau pe gură
de sângele proaspăt.

Noaptea scârțâia sub pașii mei
și am trezit un spirit
ce-și acoperea rușinea cu o frunză
a ieșit din pământ
cu o mână pipăia urmele mele
iar în cealaltă
ținea același măr pe care l-am aruncat
acum câteva minute
dar nu era întreg
oare cine a îndrăznit să muște din el
asta înseamnă izgonirea din rai
că îmi lipsește o coastă.