Se trezi cu o profundă senzație de rău. Rău și deznădejde. Era clar acum că realitatea aceea era reală. Adică nu era un vis. Deși în momentul cînd conștientiză acest lucru se înfioră brusc: dacă de fapt lucrurile se inversaseră. Dacă ceea ce experimenta în spațiul acela alb lăptos, în pijamaua aceea spălăcit înflorată, era de fapt un vis..? La urma urmei totul era în funcție de momentele acelea pe care el le numea trezire și adormire. Dacă de fapt ele funcționau acum invers? Se scutură enervat de neputință. Nu, nu voia să își piardă mințile. Trezirea va rămîne trezire și adormirea adormire. Iar el era treaz acum. Lucrurile nu se schimbaseră cu nimic. Ceea ce trebuia să afle era ce se întîmplase cu el și ce era locul acela. Locul acela era anormalul, nu senzațiile lui. Nu somnul sau visele lui. Se simțea neputincios, victimă. Simțea că i se făcu o nedreptate. Dar tot nu îi era foame. Lumina aceea continua să plutească la fel de difuză. Începu să meargă la întîmplare. La un moment dat i se păru că aude ceva ca un foșnet, undeva în dreapta. Se opri. Ascultă. Dar foșnetul nu se repetă. Se gîndi că fusese probabil o iluzie. Porni mai departe dar după vreo zece pași foșnetul, mai slab de data aceasta, se auzi din nou undeva în spate, în dreapta. Se opri. Inima începu să îi bată mai repede. Se chirci în liniște ca o fiară la pîndă și își propuse să aștepte. Așteptă o vreme și zgomotul nu mai reveni. Fiori perceptibili de deznădejde îi atingeau fiecare mușchi ca niște electrozi microscopici. Se ridică și porni în direcția de unde i se păru că aude foșnetul. Călcă apăsat, gîfîind zgomotos. După o vreme se opri. Se sperie cînd își dădu seama că făcuse toți pașii aceia aproape fără să se uite unde merge. De fapt fără să simtă nevoia să se folosească de ochi. Singurul lucru de care avusese nevoie era o direcție. O direcție despre care nici nu știa dacă este corectă. Dar se simți atît de întărîtat și energizat de dorința de a afla sursa foșnetului încît făcuse toți pașii aceia spre... niciunde fără să clipească. Își simți din nou inima ticăind în vîrful pieptului. Ciuli urechile deși de fapt la figurat și ascultă. Făcu brusc stînga împrejur și ascultă din nou. Aceeași liniște. Doar zvîcnetul descrescător în intensitate al inimii. Începu să meargă din nou. De data aceasta foarte încet, pe coate și pe genunchi. Privea aproape obsesiv cimentul. Îi urmărea structura, porii, ridurile precum epiderma unui elefant. Deși nu văzuse niciodată un elefant de aproape. Dar îi plăcu să își imagineze asta. Dacă de fapt se afla pe epiderma unui elefant uriaș? Un fel de Ganeș. Parcă așa îi zicea. Iar realitatea nu era decît o împlinire a unei legende hinduse. Dacă Vedele și Ramayana... erau adevărate...? Își dădu seama că începe să o ia razna. Își așeză obrazul pe ciment. Era prima dată cînd o făcea. Apoi urechea. Ascultă o vreme. Nimic. Doar loviturile surde ale inimii. Precum pistoanele unei locomotive în depărtare. Nu îi era somn. Dar nici nu mai avea chef să meargă într-o direcție sau alta. De fapt voia să meargă, voia să iasă de acolo dar în clipa aceea orice direcție era pentru ele la fel de greștită sau la fel de corectă ca oricare alta. Iar gîndul acesta îl cotropi cu o senzație blîndă paralizîndu-l puțin cîte puțin. Își aminti brusc de femeie. Îi vedea trupul dacă închidea ochii. Dar chipul nu și-l putea aminti. Încercă să își amitească fiecare persoană, voce, cuvînt experimentat acolo. Ca și cum le-ar fi colecționat. Apoi își aminti de cerc. Da, cercul, oare ce era acest cerc? Trebuia neaparat să-l găsească. Dar oare cît de mare era? Trebuia să aibă o oarecare mărime dacă putea să intre în el. Așa cum îi spusese blondul. Dar oare cine avea dreptate? Brunetul sau blondul? Iar dacă blondul mințea oare cercul exista pînă la urmă? Și ce garanție avea că își va găsi acolo numele de familie... Sau poate blondul se referise la altceva? Și de ce ar fi mințit brunetul? Singurul lucru pe care îl susțineau amîndoi era existența cercului. Chiar dacă fiecare din ei susținea o direcție diferită. Se lăsă ușor pe spate și închise ochii. Își aminti vacanțele de vară la ferma bunicilor. Stătea ore în șir în mijlocul pădurii privind în sus la vîrfurile iluzoriu convergente al arborilor. Își imagina trunchiurile lor precum coastele unei corăbii uriașe. Sau ca pe coloanele unei catedrale. Fără să își dea seama adormi. Era copil și foșnetele pădurii păreau atît de misterioase. În vis se ridică în capul oaselor și privi în jur. Din cotloanele lor ieșeau sute de animale, pitite în spatele ferigilor uriașe și îl priveau.
(va urma)

Celelalte episoade:
http://hermeneia.com/content/cercul_episod_pilot
http://hermeneia.com/content/cercul_episodul_2
http://hermeneia.com/content/cercul_episodul_3