26 octombrie 1958

Azi, duminică, am auzit pe cineva în hala de la Piață spunând altcuiva ”că un anume domn locuiește pe la Podul ”Paloșanu”. M-am gândit în drum spre casă la modul cum supravețuiesc unele nume chiar și la ani buni după ce oamenii care le-au purtat sunt oale și ulcele. Podul ăsta, din câte a aflat și Wili din familie, a fost construit pe la sfârșitul secolului trecut de către bunicul patern. Moșu’ era, din câte am înțeles, un mare pișicher. A observat că de fiecare dată când veneau spre târg, țăranii din Gherăiești, Hemeiuși, Gârleni, Racova, Buhuși, șamd, aveau probleme cu părâul acesta micuț, dar care se trezea să se umfle când le era târgoveților lumea mai dragă. Și atunci, ce s-a gândit bătrânul? Să facă un pod pentru trecerea căruia să perceapă o mică taxă, atât pentru om cât și pentru un cap de animal. A strâns astfel, o sumă frumușică cu care a cumpărat mai multe terenuri în zonă, Ar fi avut și o cârciumă în buza Oborului pe care a vândut-o mai târziu unui evreu pe nume Aizic. Cu cheagul din mici afaceri a reușit să-l întrețină în școala militară pe socrul meu. Cu puțin timp înainte de a muri acesta s-a apucat de construcția casei în care locuim acum. Socrul meu era un om dur, milităros. S-a despărțit de mama soției mele pe când aceasta era mică. Soția mea a fost crescută mai mult de bunicii materni. Văzând ei că după logodna noastră lucrurile evoluează, au făcut un mic conclav de familie și astfel familia Paloșanu pe de o parte și familia Alaci, noul nume al mamei soției, pe de altă parte, au decis că avem nevoie de o casă și de o dotă prin care să o mobilăm. Am primit atunci, din câte îmi mai amintesc, știu însă că există pe undeva și un act de constituire a dotei, trusou, mobilier, veselă și serviciu complect de sufragerie în valoare de vreo 30-40 000 de lei.
Se chema că eram și noi în rând cu lumea, că puteam primi.
Wili era așa de bucuroasă că putea să-și invite prietenele sau fostele colege să vadă cum ne-am aranjat. Pe mine sindrofiile mă lăsau destul de rece. Nu ieșeam decât atunci când riscam a jigni pe cineva. Și nu, nu sunt un singuratic, așa cum am auzit că s-a mai spus. Sunt din fire mai emotiv. Îmi place să stau și să ascult.
Dacă nu ar fi fost avocatul Nicolau probabil că aș fi fost lipsit de cunoștința multor persoane interesante. Îmi aduc aminte că, odată, aproape de terminarea războiului, prin mijlocirea d-lui Nicolau am făcut cunoștința d-lui George Enescu. După un concert care făcuse senzație, ținut de maestru pentru ajutorarea orfanilor și a văduvelor de război. Întâmplarea a făcut ca d-l Enescu să zărească, în casa avocatului, cîteva pânze. S-a interesat de autor și i-am fost prezentat. I-au plăcut și mi-a promis că îmi va face o vizită pentru a alege una.. Din păcate evenimentele care au urmat nu au mai îngăduit această plăcută revedere.

31 octombrie 1958

Stau acum, într-o zi de vineri, după-amiază de toamnă moldavă și privesc de pe terasa unde altădată am pictat ”Târg”. E încă bine afară. Pe stradă, aproape pustiu. Case vechi, aceleași pe care le știu de ani de zile, mărginesc locul. Bacăul îmi pare trist, dar de o tristețe care nu deprimă. Mi s-a reproșat uneori, aerul așa-zis obosit al compozițiilor mele. E doar o nuanță de galben-cafeniu care din punctul meu de vedere e esența așezării. Toamna băcăuană e splendidă. E toamna calmă în care ai senzația că nu viază nimic. E doar o aparență. Sub acest înveliș se află gesturi ritualice, arhietipale care, dacă știi să le urmezi, te duc spre ordinea primordială.

În artă am fost adeptul principiului că natura trebuie înfățișată așa cum este. Rolul meu nu este acela de o modifica, ci de a-i scoate în evidență frumusețea și măreția.
Mi-am dorit întotdeauna, însă, să imit legile naturii, nu accidentele ei. Am fost adeptul concepției lui Lhote în privința raportului dintre artă și natură. Sub pretextul imitației, prin metode specifice artei, prin decantarea acelor elemente cu adevărat sugestive, pure, penelul trebuie să continuie ceva preexistent. Într-o manieră care reușește să extragă detaliile semnificative. Să atragă atenția asupra a ceea ce ne scapă în mod obișnuit. Acolo unde orice ochi, orice simț ajunge să exclame: Mi-aș fi dorit să pot picta scena aceasta !
Poate că într-o bună zi voi avea răgazul să pun într-o anumită ordine aceste idei. Poate că nu mai are nici un sens.
Aș mai vrea să pictez două ipostaze: religioasă și un colț de natură. Poate un autoportret.