vladimir e frumos, cu ochii verde nuc, pătrunzători. are mâinile delicate. de artist. m-a pictat și pe mine. în rochiță roșie și cu flori de lavandă în păr. de atâta emoție am uitat să-i mulțumesc și el a mâzgălit repede pânza. a crezut că nu-mi place. uff! îmi venea să-l bat, merita o mamă de bătaie soră cu moartea. apoi s-a închis în el. și eu am fugit în lumea mea. știi tu, lumea aia din fundul pământului unde nu vezi, nu auzi și nu vorbești. mi-au rămas doar gândurile și în timp am învățat să construiesc un imperiu. dar și acolo sunt lacrimi. crezi ca eu sunt vinovată, că le dau voie să curgă? mi-e ciudă, prea des o fac în ultima vreme.
îl iubesc pe vladimir. îl iubesc mult, dar nu am spus nimanui. mi se pare că dacă fac asta îl împart ca pe o cutie de bomboane într-o zi festivă. și eu îl vreau doar pentru mine. ce-ar fi dacă i-aș spune lui: mă vladimir, știi eu sunt îndrăgostită rău de tine. mă rușinez de îndrăzneală și mă fac mică, mică, într-un colț al scenei. el a construit-o pentru mine. e semn că mă iubește, nu? într-o zi mi-a adus un buchet mare de liliac, era în mijlocul lui decembrie și cred că a dat o avere pe el. l-am certat, apoi l-am luat în brațe și mi-am apropiat buzele de ale lui. abia l-am atins. primul sărut a fost un fior! tăceam amândoi. dincolo de noi glasul subțire al unui băiețel cu părul cârlionțat și șuieratul trenului roșu. mai târziu aveam să aflu că toate trenurile roșii duc acolo unde sufletul se simte acasă.