Închid ușa grea, de stejar, în urma vecinei. Îmi lipesc spatele de lemnul care îmi trece lesne prin piele, mi se lipește de coaste. E primul lucru străin în casa aceasta. Din picioare mi se desprind șerpi care alunecă pe parchetul vechi, lăsând dâre albe. E incredibil. Trebuie să descurc mai întâi fâșiile de amintiri, să adulmec mirosul atât de cunoscut, să îmi apropii palmele de mobila neagră, să-i simt respirația de-acum, pentru a putea să mă întorc întreagă în locul acesta.

Sunt singură. Îmi aud strigătele ascuțite, râsul cu rostogoliri, pașii mici lipăind pe covorul de iută, în carouri maron.

Trebuie să mă stăpânesc. Încă nu este momentul. Mă dezlipesc de ușă. Holul mare, de fapt o cameră aproape pătrată, e întunecos și rece. Mâna caută instinctiv întrerupătorul acolo unde îl știa din copilărie. Mă opresc însă. Lipsa luminii face contururile mai prietenoase, și nu știu de ce am impresia că timpul se scurge pe zidurile din afară ale vilei.

***

Intru în bucătărie. Aș face orice numai ce am venit să fac nu.

Cum a rămas apartamentul acesta nerenovat atâta vreme, nu pot să înțeleg. Nici măcar mobila nu au schimbat-o foștii proprietari. Am înțeles de la vecini că doar în ultimul an a locuit o femeie, o bătrână sofisticată și tăcută, care ieșea in fiecare zi la plimbare, dimineața, și se întorcea către ora prânzului. Mai trăiește madam Vuia, de la etajul doi, ea mi-a povestit. La început m-a privit cu atâta neîncredere și mirare, apoi m-a luat în brațe și m-a sărutat „tu ești Bella” mi-a spus, iar eu am tresărit la numele vechi, tăcut de atâția ani. „Sărmanul domnu’ Vânătoru, cred că ar învia acum să vă vadă locuind în casa aceasta.” Iar eu mă gândeam că toate acestea sunt prostii, tataie a murit și nu i-a păsat că se va vinde casa, nu a vrut să o lase nici unuia dintre frați moștenire, de grijă să nu nedreptățească pe vreunul, cu gând ascuns că vor găsi ei soluția pe care el a căutat-o atâta vreme. Afară, în curte, nu mai sunt cireși, grădinile sunt parcelate și împrejmuite cu garduri de sârmă, vopsite în verde crud; pe dalele de piatră cândva albă, crăpate, trec furnici negre, mici, le simt cum caută pământul, caută trunchiurile atâtor pomi căzuți, rădăcini ale nucului.

Nu intru încă în dormitoare. Bucătăria asta murdară de fum ar trebui să îmi aducă aminte de mamaie, facând clătite și galuști cu prune, dar asta se întâmplă numai în povești, eu îmi aduc aminte de noaptea în care a murit, când se certau pe istorii, pe masa de la pomană și pe cine îi va purta de grija lui tataie. Îmi aduc aminte cum stăteam aici, în fața chiuvetei cu smalțul sărit, și mă uitam la candela mică, adusă de mine de la Lainici, aprinsă, și mă întrebam dacă e adevărat că sufletul ei încă mai este aici, printre noi. De fapt, mă întrebam dacă stă acolo, pe scaunul ei de lângă aragaz, uitându-se pe fereastra deschisă spre întuneric, sau dacă îi ascultă pe ei, dincolo. Cu nici un chip nu mi-aș fi putut imagina că, de exemplu, ar putea să rămână chiar în camera unde stătea întinsă, și că s-ar putea uita la chipul ei alb, acum parcă mai frumos decât în ultimii ani. Mă gândeam că poate, uitându-se înspre fereastră, nu-mi vede lacrimile. Atunci aș fi vrut să mi le vadă. Pentru că ei îi păsa. Acum nu aș vrea să mi le vadă. Pentru că mie nu îmi pasă, pentru că singura mea șansă de a mai plânge este să pun capul pe dulapul acesta de bucătărie și să-mi aduc aminte cum mă întorcea tataie cu spatele, îmi încrucișa brațele și mă ridica, strângându-mă tare-tare, mie părându-mi-se că cine știe ce descântec spune el atunci, iar eu voi crește și nu îmi va fi teamă de nimic, pentru că mâinile lui mă vor ține mereu așa, barieră între mine și rest. Poate cu tot mirosul acesta de fum în nări, poate cu tataie venind de la serviciu, cu pâine caldă și parizer proaspăt în plasă, cu mamaie strigându-mă să mă dau jos din cireș, poate doar cu iubirea lor împrăștiată fără noimă în fiecare bucățică de lemn în casa aceasta, mă voi putea întoarce în mine și-l voi regăsi pe Vlad.

Probabil că nici la asta nu ar trebui să mă gândesc acum. Nu ar fi extraordinar de greu, sunt zile și ani, vorba lui Camus, de când nu mă mai gîndesc. Doar casa asta începe să facă exact ce speram să facă, și eu nu sunt deloc pregătită de asta, dacă am fost vreodată. Mai degrabă aș bea ceva, am cumpărat o sticlă de Sherry la ultima mea călătorie cu avionul, de pe aeroportul din Madrid. Sherry Osborne. Dimineață, chiar înainte de a ieși pe ușă, m-am întors și am scos-o din bar, am aruncat-o în mașină gândindu-mă că va trebui să sărbătoresc reîntoarcerea, nu-i așa, am să îmi cumpăr și o sticlă de swepps, și lămâi. Nu am gheață și asta mă indispune. Mă așez din nou pe taburetul de lemn (abia acum îmi dau seama că toate parcă sunt de lemn aici), îmi încolăcesc un picior încercând să găsesc o bară de care să ma sprijin, dar scaunele acestea nu au astfel de bare. Paharul din care beau lichidul roșiatic cu gust de sâmbure e la fel ca acela pe care l-am spart în dinți, copil fiind, știi asta, Vlad?

O dâră de aer rece, aproape lichid, mi se scurge pe șira spinării. Gustul de sâmbure de cireașă, la fel ca cireșele pe care le spărgeam în dinți, copil fiind. Cioburile care îmi pătrund în buze, dinții scârțâind pe sticlă groasă, casa răsucindu-se în jurul meu asemeni unei cochilii uriașe, eu însămi întoarsă cu spatele ca fugind de un delir. Gustul negru, de așchii de mobilă, eu stând cu fața spre geamul de la bucătărie, privind cum crește cireșul în mijlocul grădinii din față, mamaie făcând frigănele vinerea.

Vlad plimbându-și degetul umed pe brațul meu alb, urmărind vasele albastre de sânge, urcând înspre umăr, trasându-mi clavicula cu vârful limbii. Zâmbetul meu peste frânele autobuzelor cu plăcuțe ecologice din București, inutil să mai pui frână acum, îmi spun, aminitirea ca un lichid fierbinte, vâscos, în care te afunzi. Știu că ai fost și tu aici, în casa aceasta. Pe atunci visam. Spun unii că să nu mai visezi e un fel de moarte. De fapt, să mori înseamnă să nu mai poți ieși din vis.