dialogul nu mai curge dragă Abukir pentru că ambrozia din care ne hrănim noi vicioșii și noi canibalii intelectuali e ireversibil stricată. E putredă. Ma așez pe un morman de conserve retorice și cuget.
Uite, tu de pildă, ai maniere frumoase. Tu muști din căpșuni începând de la miez spre înafară. Tu bei șampanie numai în compania unor doctori de stil cognitiv, psihologia de tranzacție fiind vădită între voi, pe canapeaua burgheză nud fluorescent mirat.

Tu ai un fel de a fi tristă când râzi. Tu râzi cu lacrimi și contagiezi tot spitalul în care te-au încarcerat cei bolnavi cu dilema seriei lui Fibonacii. Tu ești prietenă cu tine însuți și de aceia eu nu am loc nici măcar ca șosetă între pantoful de lac albastru și ahilesul călcăiului tău fin. Tu asculți muzică clasică cu ochii închiși, cu mâna așezată pe inima ta jefuită de orice extrasistolă romantică. Tu Abukir, nu crești fluturi și nici bani la săraci nu dai pentru că nu-ți stă în fire să te înjosești în zilele făra soț. Ambrozia îți curge pe bărbie și pe sâni dar gustul ei l-ai uitat de când ți-ai pierdut candoarea copilăriei. Tu îți lingi buzele și aștepți cu anii să sune cineva la ușa ta de fier forjat pe care scrie paradis. Din păcate nu am adresa ta și ar fi o mare nepolitețe să vin murdar și nepoftit , soios cum sunt de dialogurile sterile cu mine însumi.

Foto : autorul