Ceva ne apropie continuu de Dumnezeu: convingerea că ajutând zilnic un amărât vom fi răsplătiți pe măsură. Ideea ca mergând la biserică constant, nelipsind la nici o slujbă, spovedindu-ne și împărtășindu-ne după ce am ținut fiecare post, rostindu-ne rugăciunile după canon, la fiecare masă, dimineața și seara – ne face să credem că avem perspectiva Porților Cerului deschise. Aceste practici ne dăruiesc clipe, minute, ore, zile, ani, viață în plus.
Ne simțim liberi și stăpâni asupra sufletului și sinelui nostru, situați în societate la și în locul pe care îl merităm și, mai ales, unde știm să ne desfășurăm existența cel mai bine. Dacă uneori ni se întâmplă să ne îndoim de tot ceea ce facem și de rezultatul faptelor noastre, o facem „vrăjiți de bogățiile, diamantele, aurul” promis de Lumea de Apoi.
Luptând cu fiecare clipă a zilei care trece peste noi, ne adaptăm felului de a completa socialul, trivialul, cotidianul cu modul de a fi, cu viața. Înțelegem că totul depinde de fiecare dintre noi și că, dacă ne dăruim unui ideal, este posibil chiar noi să îl împlinim.
Astfel timpul, care în mentalitatea noastră are început și sfârșit, devine nedefinit. Acest punct de vedere ne creează posibilitatea de a observa viața ca o santinelă. Stând nemișcați, mereu atenți, respectând reguli demult acceptate, fără a judeca pe celălalt, fără a acuza pe ceilalți.
Aceste constatări pot reprezenta un punct de vedere personal atâta timp cât cititorii nu vor încerca să afle în ele tainice dezvăluiri. Ele sunt mărturia unui om care trăiește în lume sau în afara ei – totuna.