În palmele mele port focul din care pornesc incendiile primordiale.
- Se observă întotdeauna degetul arătător ridicat din manșeta albă -
Când bat mâinile chem la raport toți îngerii creatori și robii lor,
Iar universul devine un sac burtos care ar trebui bine legat la gură.

Pădurea din spate se cutremură la gândul că ar arde dacă aș respira
Și când pun mâna pe soare se înroșește sau se teme că l-aș stinge,
Deoarece eu sunt rug și izvor al pustiului și al îndoielilor credinței
În care timpul ar fi altceva decât focul: suferință, identitate și sine.

Vouă, cititorilor acestui poem scris în versuri neritmate și voit albe,
Scris din dorința de a descătușa poezia și versul plin de suferință,
Transmit această imitație poetică alcătuită din versuri aleatorii,
Flăcări ale focului care arde spre a da uitării fiecare idee-cuvânt.