în dimineața asta am chef să te iau și să mergem cu trenul
de Oradea toată ziua, chiar dacă nu ai timp decât pentru mine,
am să cobor în stații din vagonul plin să-mi aprind o țigară,
oameni de jur împrejur cu bagajele pline aleargă pe lângă tren,
ca pe lângă o personalitate, se strigă unii pe alții, fumul țigării
mele îi acoperă, îi învăluie misterios în simplitatea noastră,
suntem un grup deja care avem acest viciu, ni-l manifestăm
civilizat, indiferent de naționalitate, etnie sau mai știu eu ce,

acolo unde tu, rămasă în compartiment, deschizi termosul cu
cafea, îți torni grijulie și atentă să nu te pătezi, bei cu înghițituri
mici, acolo eu sunt afară, în dreptul ferestrei, te privesc, încă e frig
și mai aprind o țigară, se pare că undeva se va schimba locomotiva,
urc în vagon cu imaginea iernii fără zăpadă, te privesc cum îți înghesui
buclele în haina mea agățată, cum încerci să adormi, fără grija plictisului,

eu trec de familia cu băiatul de 5 ani, mă așez ușor lângă tine,
încerc să mă fac lejer, miroși a cafea, de fapt întreg compartimentul
miroase a cafea, domnul pensionar a început o discuție cu un
bărbat între două vârste, vorbesc despre bani, vor ajunge și la politică,
zilele sunt lungi când te privesc, îmi satur gândurile cu noaptea trecută,

când te-am simțit lângă mine, proaspăt spălată, mirosind a vanilie,
și am auzit un tren din depărtare, unul ca acesta, în care doi tineri,
într-o țară mediocră, merg împreună toată ziua, toată viața…