Despre Lache al lui Manu unii ar putea spune, de te iei cu ei în vorbă, că nu au prea multe cuvinte de laudă. Ba chiar că, în anumite împrejurări, s-a făcut de panaramă în sat. Alții, măcar doi din trei, din contră, zic că obștea se poate mândri cu unul ca el pentru că și-a crescut bine copiii și lasă și ceva gospodărie. Acuma, ce-i drept e drept, îl puteai vedea desișor pe la crâșmă. De aceea s-a și ales și cu un alt nume decât cel din buletin, Manu Trascău, mult mai cunoscut. L-a “aranjat“ unul pocit rău la gură, pentru că, deși trecuse de atunci 20 sau 30 de ani, nimeni nu-i mai spunea altfel. Nici măcar poștașul ori preotul paroh. De fapt cu biserica nu prea avea el multe în comun. Poate și din cauză că de la casa lui până la biserică erau trei crâșme. Dacă ar fi fost trei biserici până la bufetul sătesc, altfel ar fi stat lucrurile..., spunea chiar el făcând haz de asta. De tânăr, după primara din sat și după armată, a lucrat tot la gară. L-au băgat și în partid (comunist). Mai târziu deveni absolvent de opt clase de școală – patru făcute normal, la timpul lor, iar alte patru, la comasată, când, așa cum povestea chiar el, nu fără umor, directorul școlii din sat a adunat toți membrii de partid și, într-o vacanță de primăvară, le-a dat întreg gimnaziul. Așa era ordin pe atunci de la Județeană. Ieșit la pensie, hăt încoace, și avându-și aranjați toți copiii pe la casele lor (mulțișori, vreo șapte), stătea după-amieze întregi cu “băieții“ pe terasă, la bere, în bătătura unuia privatizat, Bariz. Câteodată și în zilele de lucru. Când era răcoare serveau mai multe rânduri de șpriț ori tărie. Rom. Mai ales iarna. “Băieții“ aveau cam aceleași preocupări. Cel mai mult se atașase de Crupă. Acesta, pensionar și el de o bună bucată de vreme, avea o vorbă pe care o spunea de o sută de ori pe zi: “Tu-i crupa mă-sii de treabă!”, și Crupa îi spuneau toți acuma. Patronul, pentru că nu prea mai avea mulți clienți în afara lor, mai flecărea și el cu ei. Chiar dacă unii ziceau că mai botează băutura, era un om săritor și de treabă. Când nu servea el mușteriii, fiind plecat cu treburi pe la Târg, rămânea Bariz-fiul, un băiețaș „spirt”, ce nu părea să aibă mai mult de 18-19 ani. Deși știa că-i mare păcat să lungești vinul, patronul se amăgea cu gândul că ar putea fi iertat pentru că dădea și multă marfă pe datorie, fără nici un fel de dobândă, așteptându-i cu săptămânile pe unii. În noaptea de Înviere, însă, Bariz, poate cuprins de unele remușcări, ori unde a fost și pe la mormântul neveste-si de-a-ntâia, moartă acum zece ani, avu un vis groaznic. Se făcea că i s-a dărâmat prăvălia, ca după un cutremur mare, prinzându-i dedesubt și omorându-i băiatul împreună cu doi prieteni ai acestuia, tot din sat și de aceeași vârstă. Ceva mai departe, Trascău și Crupă muriseră amândoi la masa pe care o ocupau de regulă, striviți de plafonul greu căzut peste ei. Peste tot era sânge, mult sânge… Deși nu era nici trei dimineața, lac de sudoare și cu zeci de junghiuri reci prin șira spinării, patronul nu mai putu adormi la loc. Și după o jumătate de oră, ciocanele inimii dădeau să-i spargă pieptul. La ziuă, după ce s-a spălat cu apa în care erau oul roșu și bănuțul de argint, își mai reveni puțin. Dar tot simțea în jur că avea să urmeze ceva rău. Îi povesti despre toate acestea mătușă-si Saveta (evident, până la prânz aflase jumătate de sat !). Nu mai avea chef nici de afaceri, nici de nimic. Puse lacătele pe obloanele prăvăliei, încuie și poarta de acces pe terasă și vru să plece de acasă. Îl țintui însă un telefon. „Agentul principal Cutare, …, fiul dumneavoastră …, împreună cu …, as-noapte la ora două a intrat cu autoturismul într-un parapet de beton cu 120 kilometri la oră. Ne pare rău, dar n-au putut fi salvați…” Da, el îl lăsase la discotecă și tot el îi dădu cheile mașinii… Deci, visul și presimțirea lui erau acum confirmate. Cel puțin în privința celor trei tineri. De Izvorul Tămăduirii au fost înmormântați în costume de miri și a venit să-i vadă lumea din șapte sate. A fost jalea de pe pământ... Dar viziunea lui Bariz se potrivi și în privința celorlalți doi, mai bătrâni. La puțin peste o săptămână, muri Manu Trascău. Priveghi, pregăteală, lume multă. Cei ce poposeau în odaia unde era pus sicriul primeau țuică și prăjituri pe săturate. A doua zi de priveghi era de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Oleacă drojdit, cum era de obicei, pe la ora unu apare și Crupă. Mai stă, mai povestește amintiri avute împreună, după care dă peste cap vreo 2-3 păhăruțe de rachiu. Apoi, exact cum nu-l caracterizează, intră într-o meditație adâncă. La plecare, pune mâna pe umărul mortului și-i spune întocmai ca unuia viu care l-ar fi chemat să meargă undeva: „Îngăduie, te rog, Manule, 2-3 ceasuri, că te ajung și eu din urmă. Acu` mă duc să beau o bere în cinstea ta!” Fetele lui Manu, crezând că vrea să stingă efectul tăriei, l-au poftit cu vin. Da` el nu și nu, că se duce la colț să tragă o bere, după care vrea să plece după Manu. Niciunul dintre cei de față nu l-au luat în serios. Așa-i omu` când bea un pahar mai mult, și-au zis. Însă, fix la cinci, după ce a stat trist cu halba în față în bufet la alde Tăgârță, a ieșit, s-a așezat liniștit jos, lângă gard, și a murit instantaneu. Nu a putut sta prea mult despărțit de Manu, au fost de părere cei mai mulți.

***
„Ce mă făceam eu acu`, fa-hăi, să mă fi visat și pe mine al lui Bariz cu râsâchituri în cap?”, o întrebă Saveta lui Mocârneață pe baba Varvara. “Că joi am procesu` cu lacomu` de Vasile al lui Șchiopu` care a mutat gardu` aproape trei pași pe pămâncioru` meu de la Toloacă ”. Saveta are 82 de ani, iar Varvara este mai în etate decât ea cu vreo nouă ani. Chiar așa, ce se făcea?