două zile pe săptămînă sunt atît de hidos
încît mă ascund sub asfalt și nici un pickamer nu mă poate găsi
să mă arate lumii

nu pot înțelege

nevoia asta aproape de sevraj de a împărți totul cu tine
eu iau jumătate de noapte în care îți acopăr sînii cu palmele
ca pe un un pumn de monezi
iar tu iei cealaltă jumătate în care îmi povestești de baștavoi

nevoia asta zilnică de a dormi împreună
de parcă am fi două tablete de fortral fără de care
somnul n-ar mai cădea pe pămînt
nevoia cumplită de a mînca împreună de a-mi deschide ușa de a-ți deschide ușa

mă uit la mîinile mele nu am nimic să-ți dau
trag de timp rătăcesc ore întregi ochii
rătăcesc odată cu mine
oamenii au mîini picioare și dinți ca să se țină mai bine de lucruri
oamenii au mîini picioare și dinți ca să se țină mai bine de oameni
ia mîinile și picioarele mele
ia dinții mei

nevoia asta de a trăi cu furie să mă răzbun
pentru tăcerea în care am fost aruncat
nevoia de a trăi cu furie să mă răzbun pentru zilele în care-o să mor
să vină moartea și să mă scuipe acesta e prea agitat pentru
somnul din urmă

nevoia asta aproape de sevraj de a face dragoste cu tine
să te simt în stomac în git în tîmple
să te simt pocnind ca o fereastră deschisă
nevoia de a spăla vase cu tine de a nu spune nimic ori
de a spune doar fleacuri

două zile pe săptămînă intru în panică
mă gindesc cine dracu mai sunt și ce caut eu în marele oraș mîncător
de asfalt
mă simt ca un hobbit care-a părăsit comitatul și-a pornit
în marea lui aventură
metroul
e secția a.t.i în care respir artificial
vagoanele trec se duc spre imgb pipera ori
santa monica

nevoia asta aproape schizofrenică să-ți spun
ceva important
ceva memorabil
ceva numai al tăul
și totuși să nu-mi iasă nimic
de parcă limba ar fi un depou
în care cuvintele trag peste noapte