Caii mor tăiaţi în abatoare,
Ochii li se-aruncă pe gunoaie.
Lumânări, scâncind a îndurare,
Se înalţă-n cer, încet, prin ploaie.

Tropotul din ei, abea mai plânge
Şi se rupe-n gură de canale,
Hohotind a abur şi a sânge,
Ca un scârţâit de balamale.

Lângă abator stă o mirţoagă,
Răstignită de atâta viaţă,
Măcelarii n-o privesc în faţă.
Ea, de ei s-o taie, se tot roagă.

Plouă peste ea, adevărat!
Iar din tremur, iată, se opreşte.
Ochii ei rotuzi au iz de peşte.
Peste abator şi ea s-a înoptat.