toamna își masează sânul cu ulei
uterul ei roșu, de pară, a obosit de nașteri
nadya împarte copiilor pământul cu sentimentul frângerii
unei pâini aburind
și apa de pe pământul al deeb își are ciorchinele zdrobit
în teascuri gata să plece
de parcă l-ar vântui printr-o sită, libanul stă cu capul plecat
grumazul cu cedri spintecați de război iese în prag
împreunându-și mâinile într-o disperare mută
acoperind ca pe un ultim bastion umerii lehuzei
să nu le vadă penele plutind pe o apă fără întoarcere
dar ea știe și își mănâncă durerea ca un animal placenta puilor abia fătați

sub cămașa sfâșiată a gleznelor simt plesnind o ultimă apă
cozile lungi și negre ale inimii să mângâie luminile din leagăn