Un transfer, la spartul târgului, de la un liceu la altul, trebuie că-i dubios din cale-afară. Și zic asta pentru că, atunci când se apropie bacalaureatul, nu se mai trag sfori pentru mutări, oricât de bună ar fi o școală. Însă, trebuie să spunem că ne aflăm undeva spre sfârșitul anilor 70, iar la școala în chestiune miza absolvirii era una aparte: până și ultimul absolvent primea repartiție la uzina de vagoane pe lângă care ființa, pe un post de lăcătuș, strungar, frezor, electrician ș.a.m.d. ori la vreun triaj din orașele „nod de cale ferată” din țară. Într-un an-doi intra în partid, primea casă „la bloc”, urma cursul de maiștri, ce mai, ca ceferist, era un om făcut. Așa or fi gândit și ai lui Răduț Pălălaie, când au decis, către sfârșitul clasei a XI-a, să-l transfere de la un liceu teoretic, dintre puținele și de calitate care mai rămăseseră pe atunci, la Liceul CFR. Acesta din urmă era frecventat aproape în exclusivitate de băieți de la țară (căminul și cantina erau gratis), la materiile de bază învățându-se despre rezistența la încovoiere a șasiului de vagon, repartizarea sarcinii pe osie, tampoane elastice, frâne pneumatice, gresaj, boghiuri, suspensii multiple, cârlige de tracțiune ș.a., într-un cuvânt: „meserie”. Disciplinele umaniste aveau o pondere mai redusă, fiind un fel de cenușărese ale programei. Din adormirea cvasigenerală ce domnea prin clase doar profesorul de matematică te mai scotea cu câte o scatoalcă după cap. Și asta pentru că Țibuleac nu avea răbdare cu învățăceii nici la predare, nici la ascultare. De scatoalce n-avea să scape nici Răduț Pălălaie, deși, de la o poștă, se vedea că știe mai multă matematică decât cei pe care îi păstorea Țibi de aproape trei ani și care îi cunoșteau metehnele în amănunt – dese și îndelungi întârzieri la clasă, jocul de cărți, pe bani, cu ceilalți „profesori” și cu unul din securiștii târgului -, iar în ce-i privea: „repetenți zero, dar nici un promovat necaftit!” Dealtminteri regretele pentru că acceptase transferul, de Țibi erau legate. Dar nu mai putea da înapoi; l-ar fi supărat pe taică-su, care, maistru arcurar la Uzina de material rulant ce patrona liceul, lupta din toate puterile să-i netezească drumul către cariera ceferistă. În schimb, la literatură, istorie ori filosofie, Răduț abia putea fi oprit de profesori când intervenea în dezbateri. Vorbea ca la carte, îndelung și fără să se repete, iar ceilalți îl ascultau cu gurile căscate. Mulți au prins invidie pe el pentru că profesorii ridicaseră ștacheta văzând nivelul cunoștințelor noului venit. Ba chiar, după analiza literară a operei comice „Mielul turbat”, de Aurel Baranga, când în urma unei pledoarii de aproape un ceas a luat cel de-al nu știu câtă-lea zece la Română, ofticosul de Antohe (din banca a treia, azi comisar de poliție), i-a scornit-o instantaneu: „Turbatu”. Nu se știe unde și cum îl atingea această poreclă, dar, odată strigat „Turbatu!”, n-o scoteai ușor cu el; Răduț te fugărea, sărea la bătaie și lucrurile se complicau pentru că era atletic, fiind de departe cel mai înalt din clasă, dacă nu cumva chiar din școală. Bacalaureatul l-a luat primul. S-a jucat cu subiectele de algebră și analiză matematică. Și pentru că în anul acela se împlinea o sută de ani și de la nașterea lui Arghezi și de la a lui Sadoveanu, la Română căzu „Meditația filosofică argheziană în prelungirea celei pascaliene” și „Componenta istorică a operei lui M. Sadoveanu”. Pe nu mai puțin de 21 de pagini a tratat Răduț subiectele și a luat zece cu felicitări. Următorul pas al lui a fost însurătoarea. N-a insistat deloc să intre atunci la vreo facultate. După dorința tatălui, s-a încadrat imediat „în producție”, la Atelierul de distribuitoare pneumatice pentru frâne, ca să-i „meargă” vechimea. La scurt timp, în armată a nimerit la batalionul de intervenție al Securității din Lugoj. A făcut militărie la cataramă, vreun an și jumătate, a ajuns până la gradul de sergent, dar armata nu i-a plăcut defel. Poate și pentru că acasă îl aștepta nemângâiată tânăra-i soție și pe el îl rodea dorul pe toate părțile. Apoi, delicatețea lui, firea meditativă și aplecarea către marile opere literare nu prea puteau avea ceva în comun cu cadrul cazon în care a comunica însemna, cel mai adesea, a urla. Scrisorile trimise neveste-si erau grăitoare în privința frământărilor lui. Vica le citea udându-le cu lacrimi dar și înflăcărată la ideea că rămâneau tot mai puține zilele până când vor fi iar împreună, când nimeni și nimic nu-i va putea despărți vreodată. Nu mai puțin adevărat era și că bătăile de ciocan ale inimii i le dădea, mai ales, întruchiparea dorinței amândorora, împărtășită încă de la „vârsta cravatei cu tricolor”, de a avea doi copii; de bună seamă, fată și băiat.
***
La toate acestea dar și la câte altele se gândea proaspătul rezervist, Răduț Pălălaie, în compartimentul trenului „liberării”, care, pe parcursul a 18 ore, urma să-l ducă de la Timișoara la Iași. Două sau trei vagoane, din același tren, fuseseră puse la dispoziția armatei pentru a „repatria” soldații lăsați la vatră proveniți din județele Moldovei. Cei mai mulți, în jurul câte unei sticle de tărie, povesteau prin ce trecuseră sau ce urmau să facă. Alții cântau de mama focului. În acel vacarm, Răduț se străduia să înțeleagă ce povesteau „bătrânele cătane” din preajmă-i, între care el nu avea nici un cunoscut, dar care aduseseră în discuție numele unui apropiat al său – caporal Viorel Gândac, care îi fusese, pentru o scurtă perioadă, coleg de liceu și, mai apoi, de muncă. „De-l prind, îl sparg!” spune unul de pe lângă Roman. „Îi iau gâtul … turnătorul dracului!” intervine altul. Curios, Răduț se interesă despre …gravele isprăvi ale lui Gândac pentru care, vede acum, trebuie să plătească cu capul. Unul, aprins bine de băutură, i-o și aruncă: „A, ești de-al lui!? Vezi că turnătorii ar trebui aruncați din tren cu capul în jos!” Evident, deși n-a fost scutit de emoții, nu s-a întâmplat nimic. Gândac n-a fost deloc prin prejmă, întâmplarea făcând să nu coincidă zilele liberării. Veteranii au adormit, pe rând, cu toții, iar după câteva ceasuri, când le-au trecut și somnul și aburii alcoolului, au rămas tăcuți. În scurt timp au început să coboare prin gările lor, nu mai înainte de a-și strânge mâinile nostalgici și a-și promite, cum se întâmplă în atari împrejurări, că vor ține legătura și se vor întâlni măcar o dată pe an. Aiurea. Știe naiba dacă din acele multe perechi de ochi se vor întretăia în priviri măcar două vreodată în viață. Și atunci, din cauza inerentelor poveri acumulate, s-ar putea să se rateze momentul. Oricum, Răduț a apucat să se lămurească în privința lui Gândac. Acesta, ca transmisionist al batalionului de grăniceri, se deplasa în misiuni specifice, prin rotație, la pichetele de pe frontieră, ocazie cu care, la unul dintre acestea, a putut să vadă că soldații țineau pe sub saltele muniție de manevră. Cartușele erau sustrase la tragerile de noapte, când un anumit număr se subtiliza din încărcătoare, la final raportându-se consumată întreaga rație. Pentru control, ar fi trebuit predate tuburile goale, dar se admitea o anumită pondere a celor „negăsite”, pentru că, în afară de faptul că ședințele se derulau pe întuneric, poligonul era ori arat, ori năpădit de vegetație. La pichetul cu pricina, nefiind nici un cadru, ofițer sau subofițer, căruia să i se știe de frică, disciplina militară era doar o vagă amintire. Sergentul, chiar cu „regimentală”, era încălecat de toți. Dacă ar fi fost să vină cineva în inspecție, de la companie sau batalion, ar fi fost observat de la o poștă, pentru că singurul drum, lung și foarte glodos, tăia drept pe mijloc dealul înalt dinspre …țară, în partea cealaltă șerpuind granița cu sârbii. Santinela permanentă, cocoțată în foișorul din șase module, n-avea grija frontierei cât era cu ochii pe drumeagul de pe care putea veni un …pericol mult mai mare (Doamne ferește, comandantul sau șeful de Stat-Major!). Cartușele manglite erau trase, ca atare, pentru distracție, dar puteau avea și efect ucigător dacă pe țeava kalașnikov-ului se introducea o bilă metalică ori chiar vergeaua de oțel folosită la curățarea armei. Prin această metodă, camarazii vânau căprioare, dar foarte bine, puteau și să se împuște între ei. Neinspirați, nu s-au ferit deloc de Gândac. Acesta, întors la batalion, a raportat, despre cele văzute, comandantului. În mai puțin de o oră caporalului Viorel Gândac i s-a emis ordin de mutare în cu totul altă parte a frontierei de Vest, iar pichetul X era cu susul în jos. Ofițerii veniți cu două ARO-uri aveau să confirme spusele lui Gândac. Evident, din dorința de a nu se înregistra unitatea cu „eveniment”, totul a fost minimalizat, în consecință neaplicându-se cine știe ce pedepse. Totuși, de a doua zi, un plutonier a fost trecut la comanda pichetului, iar părăsirea sectorului de către acesta urma să se facă doar cu aprobarea expresă a comandantului de batalion…
Cu valiza de lemn în mână, în care credea că rămân închise toate poveștile cătăniei, și capul aplecat pe geamul vagonului, Răduț o zări pe Vica încă din dreptul macazului de intrare în gară…
***
Anii au trecut ca berzele în zbor. Când se adunaseră destui cât să umple veacul pe un sfert, clasa de vagonari de altădată s-a strâns în păr. Aproape jumătate dintre maiștrii și profesorii prin mâinile cărora le-au trecut foștii elevi veniseră și ei. Uscați și gârboviți, păreau doar umbrele celor care au fost odată. Doamna de chimie, fosta dirigintă, strigă catalogul clasei a XII-a B. Fiecare vorbește despre propriile realizări. Mulți lucrau la Uzina de vagoane și aveau câte 2-3 copii, elevi de liceu la rândul lor. Alții erau șomeri și trăiau la țară muncind pământul și crescând animale în gospodăriile moștenite de la părinți. Vreo doi sau trei erau comisari de poliție, iar Gândac ajunsese profesor universitar. În toiul parangheliei intră un ofițer înalt, în uniformă albastră, având grad de colonel, cu însemnele justiției militare. Colonelul Răduț Pălălaie avea să relateze că, după câțiva ani de producție, a urmat școala de ofițeri de infanterie, ajungând să treacă prin mai multe sectoare: de pregătire politică, la Regimentul 13 Medgidia, ori de cadre (după Revoluție), la Armata a II-a Buzău, ca, în final, terminând Dreptul, să fie convertit magistrat militar. Avea o fată, studentă eminentă, tot la Drept, și un băiat, care, din a doua încercare, intrase la medicină…
***
Volicov Mihăiță, fizicianul clasei, n-avea să răspundă. Spuneau unii că s-ar fi țicnit. Umblă prin oraș într-o haină lungă, peste care se strânge cu un curmei, iar sub braț, alături de o Biblie, poartă o lanternă mare, chiar și ziua, ca anticul Diogene din Sinope... Doar că nu doarme într-un butoi, ci la casa parohială a bisericii pentru care cerșește trecătorilor bani de reparații. De-și întâlnește vreun fost coleg, îi spune conspirativ și stereotip: „Ai grijă, Satana-i peste tot!... Mergi cu Domnul!… Ai grijă, Satana …”