Între multele nătângii ce puteau exista pe la mijlocul anilor `50, cu siguranță una îi scotea din minți pe toți recruții patriei. Zăceau prin cazărmi mai bine de trei ani, timp în care tamajori bețivi și colonei semianlfabeți le făceau zile fripte, într-o contradicție totală cu cele deprinse din traiul civil, indiferent că erau plugari săraci ori lucrători prin fabricile care începeau să-și dea binișor drumul de-acum după război. De bunul mers al treburilor prin marile unități militare, pe lângă comanda autohtonă, răspundea și un consilier sovietic, cel mai adesea acesta fiind un ofițer superior rus, cu față boțită și burtos de da afară din centură și diagonale… Ion al Gamâței fusese crescut aproape numai de mamă-sa, Gamâța (n-am știut niciodată dacă ăsta era nume sau poreclă); taică-său, secerat de un snop de mitralieră la Cotul Donului, stătea mai mult prin spitale. Îi scoteau și acum gloanțe și schije din el. Când au ajuns la ultimul glonț, ce-și găsise bun cotlon undeva prin șira spinării, nu i l-au mai extras. Colonelul chirurg aprecie că decesul ar putea surveni chiar în timpul operației. Într-un fel, glonțul devenise vital. Ion nici nu împlinise bine zece ani, că făcea treabă ca unul mare: știa să înhame, să țină plugul de coarne, să dea cu sapa, să cosească sau să dea grâul la batoză. Tot el le-a învățat și pe cele două surori mai mici să țină secera. Într-un cuvânt, era aproape capul gospodăriei. Însă asta nu a contat deloc atunci când a trebuit să plece în armată. A nimerit la o unitate de aviație din Ploiești. Aviație, vorba vine, că el n-a sărit cu parașuta și n-a pus picioru în avion. Atâta doar că, în primele două luni, la instrucție, după ce-i alergau zilnic pe câmpul din preajma cazărmii, îi canoneau ceasuri în șir într-un fel de scrâncioburi de bâlci, în care se învârteau suspendați cu capetele în jos ori din care săreau de la câțiva metri buni iar cu puțin înainte de a atinge pământul îi opreau cu smuncituri puternice niște hamuri în care erau încătărămați. Și asta, spuneau gradații, pentru a le forma serioase deprinderi de ostași ai aerului. Tot acum, Ion și-a făcut o fotografie purtând pe cap o cască de aviator și, la piept, un pistol-mitralieră cu pat rabatabil. Când l-au văzut, Gamâța și surorile au plâns de le-au secat ochii de lacrimi. Inimile le-au revenit un pic la loc doar după ce, la vreun an și jumătate, Ion a venit acasă în concediu, în uniformă de postav albastru și cu trese de fruntaș pe umăr, așezate sub două strălucitoare aripi metalice nichelate. N-avea să spună la nimeni că, la regiment, nu era decât veselar și că-și petrecea tot timpul, cu excepția orelor de somn, la cantina soldățească. Mâna pe pușcă n-o punea cu lunile, iar de avioane de luptă ce să mai vorbim, n-avea nici o treabă cu ele. Deși i se părea că are de făcut armată “cât calul lui Berilă” și că duce ”viața lui Gojgaru”, așa cum i-au spus gradații încă de când l-au luat în primire, a venit și momentul lăsării la vatră. Odată ajuns acasă a început să-și reia aceleași treburi pe care le făcea înainte de a pleca recrut. Atâta doar că acum nu prea mai avea cu cine se mai ajuta: surorile i se măritaseră, iar tat-su căzu de tot la pat. Fiind voinic, harnic și renunțând la orice fel de distracție, reuși repede să pună gospodăria pe picioare. Nici nu realiză când au trecut cinci ani de când se liberase de armată. De fete n-avea timp; niciuna nu-i căzuse cu tronc, și dealtfel n-avea deloc senzația că i-ar lipsi. Poate doar dacă se gândea la faptul că o mână de femeie este bună la făcut mâncare sau la măturat și spălat rufe… Într-o zi de septembrie (ține bine minte asta, că se făcuse mustul iar nucile erau aproape coapte), așteptând să-i vină rândul la moară, nu răbdă să vadă o copchiliță, ce nu prea părea să aibă 15 împliniți ani, chinuindu-se singură cu căratul sacilor de grăunțe de la căruță la coșul valului, să-i deșerte, iar apoi să-i umple cu făină și să-i ducă îndărăt la căruță. Îi făcu el cam toată treaba, o asistă protector la discuția cu morarul când a trebuit să stabilească vama (de-l făcu pe acesta să se uite încruntat la el) și o mai ajută să întoarcă în loc căruța de un cal cu care era. Când îi puse hățul și biciușca în mână, o întrebă, așa, în treacăt, de-a cui era. ”De-a lui Rădeanu, din Rediul Ruginoasei, a doua casă de la cantonul «chefereului». Poți să treci seara pe la noi, sunt numai eu cu mama, că …tata a murit astă-iarnă.” Cum o chema, a uitat s-o întrebe Ion, dar a reținut bine toate vorbele ei. Trei săptămâni s-a frământat dacă să se ducă ori ba pe la ea. Într-o sâmbătă, după ce aranjă totul pe la animale, își puse balia cu apă la soare în spatele casei, se spălă, se rase, își puse pe el hainele de bune și o luă de-a dreptul prin grădini către canton. De la casa lui, care era în marginea Giurgeștiului, până acolo, n-avea de mers pe jos mai mult de jumătate de ceas. Așa cum se aștepta, a nimerit foarte ușor. Ilenuța (aflase acum și cum o chema) făcea mâncare afară la un fel de sobă de-i zicea cuptoraș, de fapt o plită așezată pe căteva cărămizi de lut lipite cu hlei, întreaga construcție fiind așezată pe patru pari de lemn bătuți în ogradă. Mai încolo, mamă-sa tăia zarzavat pe o scândură ce sta deasupra unei capre, în chip de masă de bucătărie, și care clămpănea la fiecare atingere a cuțitului pentru că ori picioarele erau inegale, ori pământul era strâmb. Amundouă păreau bucuroase de vizita musafirului. În câteva clipe, pe un fund maronit de atâta folosire și ars de gura fierbinte a ceaunului, Ilenuța răsturnă o mămăligă mai mult tare decât moale. Apoi, pe capătul prispei, Ion avea să mănânce prima mâncare făcută de mâinile Ilenuței. Ea și mamă-sa au mâncat pe capră. Deși era vorba doar de un borș sărăcăcios și câteva jumări, scoase atunci de la borcan, cu brânză de oaie, i s-a părut că a fost tratat regește. O dată cu lăsarea de-a binelea a serii, cea bătrână a ieșit în drum chemată (ori nu) de cineva. Ilenuța nu se sfii să-i spună că, după ce s-au întâlnit la moară, l-a visat în fiecare noapte și că era sigură c-o va căuta. El, privind-o ca pe un copil ceva mai mare, nu prea știa ce să-i spună, însă era sigur că-i place. Așa că avea să mai vină pe la ea și în sâmbetele următoare. Când Gamâța l-a luat pe departe la descusut, să vadă cam despre ce-i vorba, i-o descrise cum se pricepu mai bine: că-i frumoasă, vrednică, din oameni cuminți, că are un singur frate, mai mare ca ea, care-i însurat la casa lui, că știe să spele și să facă mâncare dar și să umble la aparatul de radio…” Să vezi mamă cum îi merg degetuțele pe butoanele aparatului care le știe pe rost, și nu-s puține deloc, și are și o mulțime de luminițe galbene și verzui… Eu nu cred c-aș putea să mă descurc!” ”Ei, dacă știe umbla și cu aparatul, înseamnă că-i fată bună, Ionică mamă!” zise Gamâța remarcând că asta cu aparatul l-a dat gata și neînțelegând de ce. După câteva zile, Ilenuța se mută de tot la ei. Nu s-au putut lua de la-nceput cu cununie pentru că ea n-avea încă buletin. C-a văzut-o vrednică, nu s-a înșelat defel Ion; ținea aproape de el întotdeauna la prășit, iar toamna, la recoltat, ridica și căra saci la fel de grei. Ba chiar, pe vremea cositului, lua brazda prima; își bătea singură coasa și-i trăgea cutea pe gură întocmai ca bărbații. De înjurat, înjura tot ca bărbații. ”Ne belito, tu-ți Dumnezeii mă-ti!” sau ”Țală Surule, `n biserica mă-ti” o puteai auzi zicând de câteva ori pe zi. Peste tot, la orice muncă, era umbra lui Ion. Ani în șir a ținut-o într-o hărnicie că ajunsese să fie admirată de toți consătenii, dar și invidiată de mai toate muierile. Toamna se învârtea în jurul teascului mai iute ca titirezu. Trăgea cu forță la ștangă să stoarcă bobița de se făceau ciorchinii calup uscat iască. Ion aproape că nici n-avea timp s-o vadă. Bea el o sticlă, bea și ea tot pe atât. Și nu neapărat la făcutul vinului sau rachiului. Dacă de la ceva se întâmpla să se certe mai aprins, băuți ori nebăuți, ea era prima care se-nfingea în gâtul lui. Îl pocnea cât ai zice pește, indiferent ce-ar fi tras după aceea. Întotdeauna, însă, el o bătea cu milă. A doua zi, la muncă, se purtau ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimicuța. Cu bune, cu rele, fiind sănătoși și buni de treabă, în douăzeci de ani de căsnicie au realizat cea mai frumoasă gospodărie din sat. Lasă că nici nu prea dormeau ei noaptea toată; câteodată înhămau caii pe la primul cântat al cocoșilor și dădeau iama în lanul Gostatului adunând cei mai bun pentru animalele lor care umpleau două grajduri. Își ridicaseră casă nouă și au fost primii care au băgat curent. În fiecare sâmbătă Ilenuța își făcea de lăut, se îmbrăca în capot și gătea în bucătăria de vară din ogradă. Picup-ul cu plăci de muzică populară cânta la maxim pe geamul deschis al odăii de bună. Duminica «se odihnea» la televizor, la biserică mergând mai rar decât din an în Paște. Cuconia ei ajunse să scoată din sărite aproape toată suflarea femeiască a satului. Doar pe bărbați îi mai puteai auzi câteodată: ”Las-o că trage din greu toată săptămâna, cot la cot cu al ei …”

***
Vremea s-a scurs cu grămada de când n-am mai văzut-o pe Ilenuța. Mult timp nici n-am auzit nimica despre ea, nici de bine, nici de rău. Etatea ei ar putea fi astăzi undeva pe la 65 de ani. Trecând acum întâmplător pe lângă cantonul CFR-ului, între timp părăsit pentru că s-au introdus semibariere automate, am putut s-o revăd. Stătea pe vine, cu un umăr în stâlpul de pe marginea șoselei și cu poalele adunate în mâini. Bine băută, se așezase să se ușureze, poate și de-un ceas, și adormise așa…