Pentru a gasi o formula de inceput, ar trebui sa incercam sa conturam o modalitate interpretativa a realitatii subiective. Dilema la care ar trebui sa incercam sa raspundem este daca instanta pe care o definim ca fiind constiinta, este sau nu un rezultat al fiintei fizice umane sau fiinta fizica umana este un construct definibil prin existenta instantei constiintei.
Putem pleca imaginativ in doua directii fundamental separate in incercarea de a atribui valente constitutive constiintei de sine, asa ca avem din start doua perspective.
Multitudinea de elemente care constituie structura prin care fiinta ajunge sa se miste, sa gandeasca, sa procedeze si sa aleaga, pare-se ca ia forma si putere fara nici un fel de protest din partea fiintei fizice. Intr-adevar, „Eul”, este spontan aparut inaintea actului auto-reflexiv, ca si coordonate prezente a unui total si dat al sablonului fiintei, deci in aceasta acceptiune fara interventie din partea „Mea”.
Deci, acest vast si creativ proces prin care spontan „Eu” iau fiinta, este asa de usor acceptat ca o expresie inerenta a fiintei pe care eu o revendic a fii a mea, fara ca macar sa observ ca fac asta, (gandurile MELE, cuvintele MELE, perceptiile MELE, ideile MELE, etc.)
Aici se ridica o problema. Poate ca nu EU creez tiparul, sau functiile existentei, care stau la baza fiintei, dar se pare ca eu le INDIVIDUALIZEZ. Le revendic ca fiind „ale mele”. Eu sintetizez toate aceste elemente date si le etichetez ca ale mele, tocmai pentru a fi diferite de ale altor fiinte.
Tot acest proces este de inteles pana cand ajungem la concluzia ca fiinta in care rezid are aceasta proprietate de a individualiza, iar aceasta este o trasatura e ei, nu a mea. Dilema apare in momentul in care perspectiva aceasta ne duce la concluzia ca „Eu-ul” apare dupa faptul in sine, nu inaintea lui. Deci, eu-ul este o functiie a fiintei si deci, nu-si creaza propria realitate! (1)
Desigur, o putem privi ca pe o incredibil de avansata functie de adaptare, capabila de auto-reglare in cele mai vaste sau nefaste conditii, cu o capacitate extraordinara de sinteza, structurare si restructurare, cu o capacitate unica de abstractizare si constientizare a mediului inconjurator, lucru care ii permite sa fie cea mai avansata functie de acest gen dintre toate cele cu care o putem compara.
Eu gasesc neastisfacatoare aceasta abordare a fiintei umane, deoarece nu lasa eului libertatea de a alege cu adevarat ceva. O pot considera o abordare reductionista a eului, prin prisma functiei pe care o acorda acestei instante, numita constiinta de sine. In acceptiunea mea, constiinta de sine nu poate fi o functie, deoarece functiile, prin definitie au limite impuse, pe cand constiinta de sine isi auto defineste limitarile si le auto impune, deci, ea se auto-creaza si se auto-genereaza pe sine.
Cealalta directie despre care vorbeam la inceputul lucrarii, tinde sa ia in vedere continutul auto-generat al instantei constiintei de sine, cu capacitatea de observator experential al parcursului evolutiv al fiintei umane. Capacitatea instantei respective de a folosi functiile perceptive pentru a crea efectiv un univers unic pentru sine, iar pentru a face acest lucru se foloseste de unicitatea specifica fiecarei instante, releva capacitatea auto-continuta, sau intrinseca de a semifica ceva.
Functia de semnificare pe care o are constiinta de sine este derivata din structurile constitutive a ceea ce crede, sau mai bine spus din „crezurile” acelei fiinte, iar aceasta idee nu este nici pe departe noua.
Dar cum putem defini aceste crezuri? Sunt doar perceptii distorsionate de filtrele perceptive proprii fiintei si create din multitudinea de elemente care odata au interactionat pentru a definitiva ceea ce numim individualitate?
Daca asta ar fi adevarat, atunci ele ar fi granite rigide ale constiintei, cu tot ceea ce o formeaza. Dar stim foarte bine, si cred ca putem accepta ca ele nu sunt nici pe departe rigide. Ele sunt supuse interventiei chiar din partea instantei, clipa de clipa.
In acest moment putem cadea in capcana ideii ca ele sunt operate dupa fapt, asa cum am mentionat mai sus, si deci, am ajunge de unde am plecat in incercarea de a contrazice perspectiva precedenta.
Ideea care ne va scoate din acest impas este cea care imagineaza o versiune trecuta, actuala si viitoate a instantei constiintei de sine. Problema nu este in diferenta care este intre instanta din momentul imediat trecut si cea din momentul actual. Dilema sta in capacitatea remarcabila a instantei de a crea o DIFERENTA intre instanta din momentul actual si cea din momentul imediat urmator, sau viitor. Aici intervine capacitatea auto-generatoare a constiintei de sine!
Ea nu este o functie a unui organism capabil de individuare, deoarece ea genereaza in baza propriei definitii de sine, realitate fenomenologica exclusiv existenta pentru ea insasi, si ceea ce este incredibil este ca aceasta realitate poate fi constient schimbata prin auto-reglajul fin pe care respectiva fiinta o face in sistemul de auto-definire.
Urmatoarea intrebare logica care se va pune, este cum? Cum poate si cum face ea asta?
Prin imaginatie!
Desi poate la prima vedere poate parea simplu, primul contra-argument care vine in minte este ca imaginatia este o instanta secundara, derivata din principiile constitutive ale primei, deci, ea nu are cum sa schimbe nimic, deoarece ii este subordonata.
Aici, lumea s-a inselat, inclusiv Freud care a conceput aceasta forma explicativa a psihicului uman.
Privind constientul, ca fiind instanta superioara de guvernare a psihicului uman, automat vom subordona subconstientul si inconstientul ei. Chiar si in urmatoarea interpretare, a sinelui, eu-lui si supra-eului s-a gresit.
Dinamicitatea instantei constiintei de sine de a se auto-genera si redefini sta in faptul ca partea constientului este ultima componenta de jos a acesteia. Sub ea nu se mai afla nimic. Sub-constientul nu exista, inconstientul de si mai jos cu atat mai mult nu exista!
Cum se explica asta?
Pai redesenand aceasta diagrama, vom putea intelege de ce am spus mai sus ca imaginatia este instrumentul de a crea o diferenta mai mare intre instanta actuala si cea viitoate a constiintei de sine.
In momentul in care privim constientul ca fiind ultima manifestare a ceea ce de fapt constituie totul fiintei umane, ne putem da seama ca doar prin aceasta unealta, prost folosita pana acum, si anume imaginatia, putem genera constient diferentele re-constitutive, re-definitorii dintre instanta din momentul actual, si cea din momentul imediat urmator.
Deci ne putem imagina ca instanta constientului este instanta operativa, deasupra ei sta instanta „sub”-constientului care ar reprezenta de fapt partea pe care noi o percepem ca fiind sentimentele care ne ghideaza in orice, iar si mai sus de ea, se va afla acel inconstint care de fapt reprezinta sistemul constitutiv al fiecarui individ, instanta superioara de ghidare din care isi trage sub, sau mai bine spus supra-constientul liniile care sunt traduse de instanta inferioara ca fiind sentimente.
Tensiunile psihice apar in momentul in care actiunile constientului nu sunt conforme cu spectrul definitoriu al instantei superioare inconstiente, iar prima atentionare pe care o primeste eul in privinta acestui lucru este interventia instantei imediat superioara, a, supra-constientului care ne anunta prin sentimente negative sau neplacute ca actiunile sunt neconforme cu intregul sistem care ne ghideaza.
Diferenta de care vorbeam mai sus, aceea care apare in momentul in care folosim instrumentul imaginatiei pentru a ne conecta cu instantele superioare ale psihicului, este de fapt capacitatea constiintei de sine de a se auto genera nu post fapt, asa cum exemplifica prima idee, ci pre-fapt, lucru care imi spune ca imi generez propria realitate.
Desigur, cititorul poate intreba care este pana la urma diferenta dintre cele doua interpretari ale constiintei de sine, si ce importanta are ea pana la urma.
Ambele interpretari admit bineinteles capacitatea unica a psihicului uman de a se auto-recunoaste pe sine si de existenta acestui eu auto-biografic complex care este gasit doar la specia umana.
Detaliul discret sta in modul in care cele doua idei privesc modul de experimentare a realitatii. Este realitatea experimentata ceva impus sau ceva ce eu creez si asupra caruia am putere?
Prima abordare desi lasa un loc de semnificare a ceea ce este privit ca realitate subiectiva, impune limite datorita abordarii functionale pe care o acorda complexului unic numit constiinta de sine. Fiind privit ca pe o functie a fiintei in care de fapt rezida, aceasta constiinta de sine este o functie cu un rol, care are la dispozitie un set limitat de instrumente pe care le poate folosi in a-si exercita menirea, aceea de a asigura continuitate speciei umane. Deci este o functie complexa, dezvoltata cel mai mult la specia umana, dar tot o functie a fiintei va ramane!
A doua abordare doreste sa acorde alte valente acestei instante a constiintei de sine. Privind din perspectiva mai sus exemplificata, se poate sustine ca ceea ce fiinta umana experimenteaza prin realitatea subiectiva are o mai mare implicare in crearea realitatii obiective deoarece interactiunile dintre cele doua sunt puternic interconectate, si de aici, enuntul ca fiinta umana isi creaza la propriu, propria realitate, acest lucru fiind posibil prin perspectiva pe care o poate aborda instanta ca observator experiential al existentei de sine, in capacitatea de auto generare si seminficare a propriei substante constitutive, din care, si aici este diferenta intre abordari, ea creaza realitatea pe care alege sa o experimenteze!
Faptul ca instanta are capacitatea de a schimba efectiv realitatea perceputa prin singularitatea produsa in momentul auto-generarii pre-fapt, arata de fapt capacitatea instantei de a modifica, la propriu, realitatea in sine. Desigur, acest lucru nu se intampla instant, pentru ca stim cu totii ca nu este suficient sa inchidem ochii si sa ne dorim tare de tot sa fie pace si veselie in lume, pentru ca acest lucru sa se intample. Pentru ca realitatea pe care fiinta si-o doreste sa ia forma, ea trebuie sa creeze o diferenta intre instanta constitutiva din momentul acum, si cea din momentul urmator. Este adevarat, acest lucru oricum se intampla, dar important este ca instanta constiintei de sine are capacitatea de a crea o diferenta mai MARE (2) intre momentul acum si cel imediat urmator prin conectarea cu instantele superioare, nu inferioare ei, pentru a crea acea diferenta. Instantele superioare sunt instantele definitorii pentru directia pe care constientul trebuie sa o ia pentru ca el sa ajunga la acea versiune de realitate pe care doreste sa o creeze. Problema apare in momentul in care sunt instanta constientului doreste sa ajunga la o realitate care nu este conforma, sau compatibila cu structura fundamentala constitutuiva a celorlalte doua. Asa apar tensiunile, mai intai relevate prin sentimente care atrag atentia. Daca instanta constientului alege sa ignore aceste mesaje primite de la instantele superioare, este mai mult decat evident ca ea nu va face ceea ce ii face de fapt placere sa faca, ceea ce de fapt poate face cu cea mai mare usurinta, deci, nu-si va indeplini menirea pe care ea de fapt o are, si anume, sa traiasca experential!
Rolul instantei constientului este de a experimenta realitatea din momentul ACUM!
Nu sa faca predictii si sa traseze linii de dezvoltare pentru toata fiinta.
Pentru asta sunt facute celelalte doua instante!
Ceea ce de fapt ar trebui sa se faca, este ca instanta constientului sa se foloseasca de minunatul instrument imaginativ pe care il are la dispozitie, si sa se conecteze la instantele superioare cu care sa faca schimbul de informatii necesare pentru ghidarea in universul pe care ea oricum il creaza in interior.
Doar in momentul alinierii cu ceea ce de fapt reprezinta instantele superioare, si anume structura constitutiva definita printr-un sistem de credinte modificabile in functie de realitatea pe care constientul doreste sa o experimenteze, instanta imediat superioara, accesibila prin sentimente, va fi in aliniament cu celelalte doua, si deci, fiinta va atinge o stare de echilibru interior definibil prin dezideratele de fericire, rezonanta, entuziasmare paroxistica, etc.
Instanta constientului este puternica si problematica deoarece are capacitatea de a lua decizii si de a sintetiza informatie. Dar este normal sa faca asta, pentru ca fara asta nu ar putea de fapt sa isi indeplineasca rolul, si anume de a experimenta realitatea pe care pe care o creaza in raport cu instantele superioare. Dar, rolul instantei constientului nu este de a lua decizii in baza a ceea ce “ea” constient doreste sau crede ca “ea” ar trebui sa faca. Rolul ei este de a trai experential. In momentul in care realitatea pe care alege sa o experimenteze nu este in aliniament sau echilibru cu ceea ce de fapt, instantele superioare creaza, atunci apar dezechilibrele.
Cum se poate obtine acest aliniament?
Instanta constientului are capacitatea de a interveni in sistemul definitoriu din care se genereaza ceea ce este realitatea subiectiva prin reglajul fin al elementelor constitutive a inconstientului. Acele elemente care ghideaza sistemul semi-constient interpretativ al realitatii si care, prin procesul de sincronizare si reactualizare imaginativa va modifica treptat o suma de elemente definitorii a realitatii percepute, contribuind activ la echilibrarea intregii fiinte umane.

1- Michael Topper- “Why You Don't Create Your Own Reality - an antidote to fatuous New Age paradigms”; http://www.cassiopaea.org/cass/topperycyor.htm
2- Darryl Anka - http://en.wikipedia.org/wiki/Darryl_Anka