Dar la urma urmei morții cu morții și vii cu vii. Viața trebuie să meargă înainte. Așa ne-am zis. Cred că așa ne-am zis-o întotdeauna. Și cînd ne răpeau turcii fetele și le găseam violate și nebune prin bălțile Dunării, și cînd ne ardeau mongolii satele de nu mai găseai nici un ciob în care să cari jar. Așa ziceam și cînd ne ucideau rușii băieții, cînd ne spînzurau ungurii bătrînii sau cînd ne luau comuniștii pămîntul. Viața tre’ să meargă înainte. Supraviețuirea mai presus de toate. Supraviețuirea e probabil marea noastră calitate a românilor și poate marea noastră dramă. Adică abilitatea asta de a scăpa măcar și numai cu cămașa de pe spinare. Nu contează prea mult onoarea, sau familia, sau banii, sau numele, sau poate nici Dumnezeul. Dacă trecem vii de asta totul e bine. Au să se supere unii că am spus Dumnezeul acolo. Lasă că le trece. Am să le arăt semiluna osmanlîilor lipită la baza crucii fiecărei biserici vechi și vor pricepe. Oare nu spunem noi românii că la urma urmei te faci frate și cu dracu’ pînă treci puntea? Dacă scăpăm vii nu mai are importanță ce sacrificăm. Ce valoare mai au onoarea și banii, și pămîntul și numele și tot restul dacă ești mort...? Așa că, cum necum, am rămas. Vii. Unii privind revoluția la televizor, că deh nu tot i-au zis „revoluția în direct”, alții tăind porcul sau făcînd sarmale, alții îmbulzindu-ne să prindem amărîtele alea de aragaze din rezervele mult rîvnite ale partidului, alții cu picioarele în ghips, alții pe burtă prin scări de bloc, alții dormind prin balcoane. Fiecare cu revoluția lui. Dar am rămas vii. Iar cînd te gîndești la toată brambureala aceea aproape că îți vine să zici acum după douăzeci de ani că probabil asta contează cel mai mult. Că am rămas vii. Cine se mai plimba prin Insulele Azore sau prin Grecia dacă muream atunci? Cine mai emigra în Canada sau Germania dacă aveam stofă de eroi? Cine mai avea astăzi Mercedes sau Passat dacă nu treceam hopul acela? Cine mai intra în Europa sau în NATO dacă eram morți? Cine își mai trăgea SRL sau vilă la țară dacă... Adică asta e ideea, viața e o chestie extraordinară cînd nu ești erou. Eroii nu merg la iarbă verde și la mici cu familia, nu au celulare și internet. Eroii sînt cam așa cum sînt sfinții. E frumos să îi privești dar nu îi invidiază nimeni.
Astăzi e 4 iulie. Americanii își sărbătoresc independența. Și supraviețuirea. Că nici ei nu sînt mai breji decît noi românii. La urma urmei o națiune de imigranți e o națiune de oameni care au scăpat cu cămașa de pe spinare și au luat-o de la capăt. Au sacrificat totul, au părăsit totul, și au luat-o de la capăt. Încă o dată și încă o dată. Au adunat cenușa, ruinele, resturile și au construit din nou. Și cine știe, poate pentru că semănăm așa de bine cu americanii sîntem atît de disprețuiți într-o Europă în care numai românii știu să trăiască din geamantan.