Monahismul există în creștinism iar deasupra acestuia stă doar viața îngerilor. În monahism puterea si siguranța sunt atât de mari, încât dacă cineva, adăpostindu-se în el, va devni călugăr și-și va păstra alegerea fără să dea înapoi, nu va suferi niciodată vreo pagubă din partea diavolului… Expresia absolută a urmării lui Christos este renunțarea la lume și la tot ce este trecător, alegerea sărăciei voluntare. Călugărul este omul care caută siguranța și protecția, concentrate între zidurile mânăstirii, și care, ca și Dumnezeu, se află în război continuu cu diavolul. (A.R. Marinău)

Umblă vorba printre ucenicii din mânăstiri că, maidemult, cei ce veneau la viața călugărească erau puși de la început la aspră ispitire duhovnicească, pentru a face din ei călugări buni și devotați lui Hristos. Unii erau ținuți la poartă trei zile și trei nopți, în post și rugăciune. Alții urmau un “program” de canon și metanii, ca să învețe smerenia… Odată ajunși frați, nu trebuia să adune bani, nici să iasă din mânăstire, urmând a se ruga neîncetat lui Iisus. La ascultare merg cu toții, dimpreună cu egumenul, și fiecare este dator să lucreze în tăcere, pentru a putea rosti rugăciunile. Retrași în chiliile lor, citesc mai ales Psaltirea, Patericul și Viețile Sfinților, iar cele șapte laude și canonul nu trebuie să rămână niciodată nefăcute.
*
Rânduiala oricărei mânăstiri face ca slujbele bisericești să se săvârșească începând cu Vecernia, seara la ora 18; pe urmă se face o pauză pentru servirea mesei și apoi se slujește Pavecernița. De la ora 20, părinții se odihnesc până la ora 2 după miezul nopții, când se fac Miezonoptica, Utrenia și Ceasul 1, până la ora 5 dimineața. De la ora 5 mai sunt trei ore de odihnă, la ora 8 făcându-se un acatist, apoi Ceasurile III, VI, Obednița și Sfânta Liturghie cu parastas. La praznicele împărătești se fac privegheri de noapte, de la ora 20 până la ora 2 după miezul nopții. Postul este ținut cu sfințenie în zilele de luni, miercuri și vineri și cele patru posturi de peste an. În Postul Mare, în prima săptămână și ultima din post se mănâncă o dată pe zi, seara, varză murată și cartofi fierți. Un model proverbial de rânduială mânăstirească este acela împrumutat de la Ioanichie Moroi, starețul Sihăstriei (până la 5 sept. 1944, cand a trecut la viață veșnică). Acesta presupunea participarea întregii obști la Utrenie și Sfânta Liturghie; cel care nu venea la biserică din lenevie trebuia pus a doua zi la post, până seara; spovedania generală a călugărilor se făcea în fiecare vineri; împărtășania pentru schimonahi și bolnavi, o dată pe săptămână, sâmbăta, iar pentru ceilalți - la trei săptămâni. Viața trebuia să fie întrutotul de obște, nimeni neavând voie să dețină ceva personal (îmbrăcămintea, chilia și cele de nevoie). Masa se servea lunea, miercurea și vinerea, o dată pe zi, la orele 3 după-amiaza, iar în celelalte zile de două ori. Nimănui nu-i era îngăduit să mănânce la chilie, afară de cei bolnavi.
*
Un lucru știut și de mireni este că obștea mânăstirii își alege singură starețul. Mai departe, alegerea este confirmată de Episcop, de la care cel ales primește întărirea canonică, în urma unei slujbe speciale. Abia acum alesul devine răspunzător de toate sufletele ce îi sunt încredințate. Întotdeauna, când cineva se prezintă spre a fi primit în mânăstire, starețul îl cercetează cu multă grijă. Dacă îl găsește potrivit pentru viața monahicească, după un timp de încercare, ce poate dura și cinci ani, îl îmbracă în haina călugărească, schimbându-i numele prin tundere la monahie, după care se continuă inițierea sa în viața ascetică.
*
La Corneanca Dâmb, maimare peste părinți, de vreo câțiva ani buni, era Harasim Rogozneanu. Deși tânăr, să fi avut undeva la 40 de ani, cu teologia la bază, se bucura de autoritate și recunoaștere de invidiat. Și nu numai în cadrul obștii. Drept dovadă, primarul și cei de la Județ, în ultimul timp, și-au dat mâna să susțină refacerea mânăstirii. Iar nevoile, pentru aceasta, nu erau deloc dintre cela mai mici: biserică nouă, arhondaric palatinal, refacerea stăreției, a agheasmatarului, repararea și împodobirea cu pictură și mobilier a bisericii vechi, trei fântâni noi. Părintele stareț mai voia să cumpere terenuri de la localnicii din apropiere, măcar vreo 5 hectare, să dureze un azil de bătrâni, dar și să pietruiască, dacă nu chiar să asfalteze, drumul de câțiva kilometri, de la turnul porții până la șosea. Așa se explica faptul că de o bună bucată de vreme totul era un șantier. Numai bunul Dumnezeu și credința și munca obștii făceau ca lucrurile să meargă bine, totul în jur sporind văzând cu ochii. E drept, trămbălarea de lume – lucrători și pelerini, starețul tot pe drumuri ș.a.m.d. îngăduiau ca acum rânduială pur mânăstirească să nu semene întocmai cu cea gândită de Ioanichie Moroi…
*
Mihăilă Pahonțu a muncit toată viața lui pe șantiere. Termina ceva undeva și o lua apoi, de la capăt, altundeva. Începuse prin cinzecișiceva și a dus-o așa până a făcut destui ani ca să iasă la pensie. Era sănătos tun și cu poftă de muncă, cum nici la unul tânăr nu prea găsești. De beteșugul de la mâna dreaptă – o gâlmă cornoasă făcută în palmă, după forțarea unui gard de sârmă ghimpată, ca soldat, în timpul războiului - aproape că uitase. De fapt, chiar așa, munca lui la betoane, zidării ori dulgherie și-o făcuse întotdeauna ca lumea. După ce ajunse maistru, niciun șantierist nu crâcnea în fața lui. Mână de aur, cu cei din brigada sa a turnat fundații la liniile de teleferic din stațiunile de munte, a ridicat halele Uzinei Chimice din Fălticeni și pe cele ale Fabricii de mobilă de la Câmpulung, iar blocurile înălțate nici nu le mai știa pe toate.
*
Gospodăria lui din sat era model: casă și grajd bine durate și luminoase, animale îngrijite, pomi roditori cu coroane rotate, aliniați la sfoară. Cât i-a avut acasă, niciunul din cei șase copii nu i-au ieșit din cuvânt. Cel mai mare dintre aceștia, Ion, ajuns între timp profesor la universitate, tresare și azi, la cinci fix dimineața, ora la care, ani în șir, taică-su, după ce dădea pe gât o cană cu rachiu, îl trezea pentru o nouă zi de muncă. Și acum, ca pensionar, Bădia Mihai își bea porția zilnică de tărie, dar are și gospodăria cea mai înfloritoare din jur. Fruntașii satului, chiar și ei, sunt puși în umbră. Nu contează că unii dintre ei sunt cu mult mai tineri. Apoi, niciodată nu rămânea în urmă nici cu munca la ogor. Ajutat și de băbuță reușea ca toate să fie făcute la timpul lor și să nu le lipsească nimic din cele trebuincioase traiului.
*
Când a rămas singur – Țața Anica plecând la Domnul -, Bădia Mihai era trecut de optzeci de ani. Chiar dacă până atunci nu fusese bisericos din cale-afară, în minte îi încolțise un anume gând. Voia cu tot dinadinsul să se retragă la vreo mânăstire. Nu putem ști dacă această chemare lăuntrică l-a mai încercat până atunci. După felul de viață dus, părea că nu. Totuși, avea un fel al său de a se uita în ochii omului, netrebuind să schimbe cuvinte prea multe pentru a se lămuri cu cine are de-a face. Odată, chiar, lui Nicanor, cumnată-su, mult mai tânăr decât el, i-a trantit-o în plină masă de hram că nu-l vede deloc bine și nu o s-o mai ducă mult. Acesta, neștiindu-se a suferi de ceva și nelipsindu-i bunătățile și băuturica, nu a catadicsit să dea vreun dram de atenție celor auzite. Numai că, după nicio săptămână, avea să moară, fără vreo explicație pentru cei din jur. Viziuni sumbre avea și cu alții, dar se abținea să vorbească.
*
Depozitar înveterat de secrete și mistere, n-a mirat pe niciunul dintre fiii și fiicele sale faptul că nu le-a divulgat de la început intenția luării căii monahismului. Când a spus-o, nu a făcut-o, de fapt, pentru a obține vreun accept. Ci pentru a-i anunța că le împarte ce li se cuvine, mai ales că mama lor ar fi vrut să le dea partea încă de pe atunci când trăia. Cu excepția lui Ion („Tată, ne râde satul... Șezi cuminte acasă, vom face în așa fel încât să ai tot ce-ți trebuie!...”), copiii nu i s-au împotrivit. Știau bine că este de neoprit. În fine, sub amenințarea blestemului părintesc, a cedat și Ion, fiind de acord cu plecarea celui bătrân la mânăstire.
*
După câteva săptămâni, când lumea credea că i-au trecut “gărgăunii călugăriei”, Bădia Mihai își scoate la vânzare pământul și acareturile. Recolta ultimilor ani și unele lucruri din casă le încarcă în camioane, cu direcția Corneanca Dâmb, în ultimul dintre acestea aburcându-se și el. Pleca definitiv către Casa lui Dumnezeu.
*
Nu după mult timp, Mihăilă Pahonțu – devenit acum Fratele Gligorie – avea să fie, fără niciun fel de exagerare, cel mai folositor frate obștii mânăstirești. Dar, așa cum vom vedea, și foarte dificil, dând mari bătăi de cap stăreției. Mai întâi, să spunem că un călugăr - maistru în construcții, fie el și bătrân, era foarte incomod pentru echipele de muncitori din șantierul mânăstirii. Scântei ieșeau. Inginerii lor înghițeau în sec neavând cum să-l combată. Erau întorși de mai multe ori, până ieșea treaba ca lumea. Într-o oarecare măsură, și starețul era mulțumit. Dar corectitudinea cerută de Fratele Gligorie, că de exces de zel nu putea fi vorba, tensiona relațiile cu constructorii. Până la urmă, cu diplomația părintelui stareț totul se încheia cu pace și liniște. Ba, chiar, cele mai multe lucrări au fost finalizate înainte de termen, astfel că cineva care ar fi vizitat Mânăstirea Corneanca Dâmb în urmă cu 2-3 ani, acum aproape că nu ar mai recunoaște nimic.
*
Fratele Gligorie, deși se apropia de nouă decenii, se culca ultimul și se scula primul. Nici prin cap nu i-a trecut vreodată că osteneala zilnică depusă pe linia meseriei lui i-ar da dreptul să se sustragă de la regulile canonice. După miezul nopții, simțea o bucurie dumnezeiască privind de la fereastra chiliei sale cum toate sunt temeinic orânduite. Nimic nu i-ar fi putut scăpa. De fapt, numai de aici se puteau cuprinde cu vederea și grajdurile, și arhondaricul, și bisericile, și latura mare a chilierului. Ochiul său, încă ager, nu putea să nu insiste și asupra intrării stăreției…
*
El știa că diavolul este puternic. Acesta îi poate răpi dintr-o suflare pe cei aflați în afara creștinismului, scufundându-i în infern. Însă, adesea el pătrunde chiar si în interiorul creștinismului, îi ispitește pe cei slabi, si le ia sufletele care locuiesc în trupurile lor. La fel de bine știa că există călugări puternici si bine apărați, pe care diavolului îi este imposibil să-i învingă, trebuind să renunțe. Împotriva monahului, diavolul nu poate porni nici un asalt decât dacă acesta se întoarce la lume cu trupul sau cu mintea, ori păstrează vreun sentiment pentru cei de-un sânge cu ei.
*
Fiind o noapte ca oricare alta, privind de la fereastra chiliei, Fratele Gligorie zărește, puțin după ora unu, o nălucă grăbindu-se către intrarea stăreției. Primul impuls a fost să-și facă cruce, doar-doar o dispărea, numai că, după trup și mers, zăpsește o ușuratică din sat – Eugenia lui Corneanu. Nu se putea să-l înșele vederea, ea era sigur; o văzuse de hram ajutând la bucătărie, chemată de părintele stareț, și o memorase bine. Iar ce caută acum aici, e clar. Nu degeaba starețul se uita la ea într-un fel anume. Siguranța pașilor ei îi spune că a mai făcut acest drum măcar de zece ori… În câteva clipe alarma a fost dată: “Sculați!... Diavolul e printre noi! Treziți-vă părinți!...” În tămbălăul iscat în chilier și stăreție, cu toate luminile aprinse, nimeni nu a văzut picior de femeie ieșind. Și nici după scotocirea tuturor ungherelor nu s-a aflat nimic care să îndreptățească acuzele Fratelui Gligorie... Într-un târziu, tot diplomația starețului avea să dezamorsese totul: postul și oboseala, ca să nu mai spunem de vârstă, i-au șubrezit de tot sănătatea minții și a ochilor Fratelui Gligorie. Și, evident, se cuvine ca totul să-i fie iertat.
*
Însă, ceva-ceva tot a fost… Să spunem că, la scurt timp, Fratele Gligorie a primit altă chilie, bineînțeles cu vedere în altă parte. Apoi, după ce fusese scos, pentru câteva zile, din mânăstire și dus de fiu-su Ion la spital (făcuse o infecție teribilă la mâna paradită în tinerețe), la întoarcere parintele stareț refuză să-l primească. Motivul: a plecat fără încuviințarea lui. Nu conta că era urgență și nu s-ar fi putut aștepta venirea sa (din una dintre lungile-i deplasări). În fine, pentru rezolvare, Ion trebui să facă trimitere la clauzele contractului cu stăreția, încheiat de la început. Punându-i-se în față documentul cu iscălituri în original, care prevedea și obligații față de cel care își dăduse tot bunul său aici, părintele stareț cedă. Ba chiar, la despărțire îl sărută pe amândoi obrajii, în semn de împăcare și iertare, și îl anunță că este invitatul său special la slujba și masa de hram, când va fi prezent și Patriarhul, nuștiucare miniștri, prefectul ș.a.m.d. Îi sublinie că e cazul să se gâdească bine înainte de a refuza, pentru că Icoana Făcătoare de Minuni deja lăcrimează de mai bine de o săptămână. (Aici interveni taică-su, spunându-i la ureche ceva la care se aștepta să audă de la oricine, dar nu de la el: “Băiete, cred că nu te-ai smintit de cap și tu, să crezi că pot exista chipuri pictate care plâng la rugăciunile unuia ca ăsta!”)
*
Dar ce a dat cel mai mult de gândit obștii, după “noaptea nălucei”, a fost cu totul altceva. În plină iarnă, după ceasul Vecerniei, izbucni la Mânăstirea Corneanca Dâmb un foc năprasnic. Scrum s-au făcut toate chiliile, inclusiv cărțile bisericești și mute obiecte de cult. Un ucenic, care făcea ascultarea de paracliser, nu a fost iertat de flăcări, murind pe loc. Doar Icoana Maicii Domnului cu Pruncul în brațe nu a ars. Și niciunul din lucrurile Fratelui Gligorie…
*
Acum când Fratele Gligorie a trecut la cele veșnice, ne întrebăm: să fi avut el, oare, dreptate când a spus că a fost abaterea asupra lor a mâniei lui Dumnezeu (pentru sălășluirea Diavolului printre frați), ori totul s-a petrecut după Jertfa Zidirii, valabilă la români, așa cum susține și astăzi părintele stareț Harasim Rogozneanu?