orașul meu a fost întotdeauna
un oraș murdar
am bănuit întotdeauna că tarkovsky
trăiește acolo împreună cu noi
poate undeva într-un bloc cenușiu
și din cînd în cînd trece în secret
oameni fără identitate peste balta cătușa
spre mîntuirea necunoscută și umedă
a combinatului
orașul meu m-a învățat
să iubesc urîtul cu toată inima
ca pe o femeie pe care nu o mai poți scoate
din carnea ta înfrigurată
sau ca pe fumul acela de țigară din armată
care îți năclăia plămînii și hainele
pînă cînd chiar și flegma
îi păstra gustul amestecat cu izul de fasole
și ceai
orașul meu îmi amintește de tata
ca de un fel de moarte vie
pe care o trag după mine în fiecare zi
sau ca un fel de cărucior de butelie
la fel de vopsit și la fel de ruginit
indiferent de anotimp
și care nu te va trăda niciodată
pentru că el orașul meu este un cimitir al primăverii
în care uneori răsar ghiocei din fier beton
iar cenușa electrozilor de sudură
e mereu rece și aspră
orașul meu zace în mine ca un bolnav
îngălbenit de amintiri și nesomn
uneori iese în pijama în ușa balconului
mijește ochii orbiți de soarele gri
se închide în sine spunîndu-mi că e bine
și că am greșit că am plecat
apoi se întoarce în pat
și adoarme lăsîndu-mă singur