odată credeam că toate trenurile vin de nicaieri,
şi deschid spre nicăieri poarta vieţii pentru oameni - saci
plini cu cifre adunate de pe ceasuri amestecate pe drum
din iarna care ninge peste nefiinţă
cu atâta linişte încât scâncetele pruncilor
par melodii pentru ore fixe din timpul
vieţii fiecărui părinte.

azi, o mamă spunea că lacrimile-i
sunt visele rele ale pruncului ei
pe care le-a cules din pântece pe când creştea
ca sămânţa primăverii după o iarnă
cu lacrimi albe...aşa credea că mai târziu
copilul ei mereu va avea obraji de flori
când braţele ei vor fi umbră şi crengi
pentru fruntea ostenită a omului care va ciopli
figuri de ceară pentru joaca legănată
a vântului când primăvara va poposi în staţie
pentru oameni cu nume de îngeri.

o mamă plângea visele rele ale pruncului ei
la răscruce de dureri să-i răsară surâs pe cale
de soare...