- Crezi că e bine să le spunem ce am hotărât? îl privi Corina în ochi pe Bogdan, scuturându-şi poala plină de florile de tei pe care le culesese pentru ceaiul bunicii de peste iarnă.
- Depinde de cât vei fi tu de convingătoare...se mulţumi Bogdan să exclame, căci se vedea că îl deranja evident faptul că prietena lui şovăia într-o problemă atât de serioasă, vitală chiar, pentru amândoi.
- Văd că te-ai bosumflat, dar sunt atâtea lucruri în joc...facultatea noastră...de fapt, viitorul...
- Viitorul meu eşti tu, altceva nu mă mai interesează! se aprinse Bogdan, răsucindu-şi un perciune, gest reflex, la care apela ori de câte ori îl supăra vreun lucru sau vreo vorbă la cei din jurul lui.
- Ştiu. Ştiu asta, de când eram amândoi de-o şchioapă...ni s-a dus şi vestea în cartier...că ne iubim din maternitate...de când am fost aduşi pe lume...!
- Nu mă interesează ce zice lumea, eu vreau să fim împreună, dar nu mai am răbdare să terminăm blestemata asta de facultate...
- Doi ani...atât...doi ani mai avem, ce este atât de greu de înţeles? Gândeşte-te, dacă vine şi un copil, se duc naibii studiile noastre, o să ne târâm să terminăm anul, adio bursă, adio repartiţie la oraş...! Tu chiar nu gândeşti când vorbeşti aşa?
- Bine...bine...nu vreau să ne certăm acum...ar fi prima oară de când ne cunoaştem...te mai las să te gândeşti şi, dacă te hotărăşti în vreun fel, atunci ne anunţăm părinţii!
Dar Bogdan citea în sufletul Corinei că nu era pregătită pentru marele pas pe care trebuiau să-l facă amândoi, cu aceiaşi hotărâre. Tot drumul până acasă se gândise numai la refuzul ei şi la timpul blestemat pe care va trebui să-l mai suporte fără ea. Observă în ultima clipă că la colţ se profilase autobuzul. “Dacă nu-l prind, trebuie să stau iar ca o curcă plouată în staţie!”. Aşa îl descrisese Sorin băieţilor, când îl zărise odată aşteptând acelaşi autobuz şi tot sub starea de tristeţe pe care i-o provocase refuzul repetat al Corinei de a face amândoi pasul decisiv. Nu prea îi ardea să alerge după mastodontul ăla de metal, pe care cei de la depoul oraşului îl împănaseră ca pe o sorcovă cu tot felul de reclame ţipătoare şi insipide, dar nu avea ce să facă. Picioarele îl trăgeau în jos, parcă erau de plumb, parcă se lipiseră de asfaltul încins, ceea ce îl enervă la culme. Ultimii călători urcaseră în autobuz şi auzi scârţâitul schimbătorului de viteză care se pregătea din greu să urnească corabia aceea cu suflete, care mai de care mai apatice şi plictisite de rostogolirea orelor zilei prin caruselul sufletelor lor. Trebuia să-l prindă...cu orice preţ...mai ales că i se păru că şoferul îl zărise în oglindă şi avea de gând să-l aştepte. Ajunse în ultima clipă, sări pe treapta scării, dar atunci, parcă intenţionat, ca să-şi bată joc de el, şoferul acceleră şi Bogdan îşi pierdu echilibrul. Se auziră câteva glasuri înspăimântate strigând la cel care le conducea cam nesigur destinele pe străzile oraşului: „Hei, fii atent domne’, că ai pe cineva pe scară! Opreşte! Opreşte!”. Bogdan mai auzi scrâşnetul frânelor pe caldarâmul ciocolatiu şi păstos şi glasurile călătorilor se pierdură ca nişte ecouri slabe într-un tunel părăsit, ameninţător de negru şi de rece.
Vru să deschidă ochii, dar senzaţia de noapte îl purta vijelios spre alt tunel, de data asta mai luminos, roşiatic-albăstrui, cu întretăieri de şoapte, glasuri străine, panicate, tremur de voci, ţipete tragice...Simţi că era ancorat prin mii de fire de nişte animale cu ochi de sticlă, punctate ici-colo de luminiţe, liniuţe, cifre care se micşorau şi se măreau ca licărirea tainică a unor faruri pe o mare străină. Putu vedea pentru prima dată lângă el un tânăr, care-l privea blând, ţinându-l de mâna dreaptă, protector, ca pentru a-l apăra de invazia de fire de toate culorile care-i invadau craniul, pieptul, degetele, alungindu-se spre stomacul pe care-l simţea ca pe un pepene copt, gata să explodeze sub furia seminţelor roditoare, care-şi căutau lumina. Mai departe de ei doi se perindau alte persoane, îmbrăcate în albul iernii sau în verdele de câmp primăvăratic, care discutau aprins, trecând pe lângă tânărul în halat albastru, nebăgându-l în seamă deloc. Bogdan privi la tânărul de lângă el şi-l întrebă:
- Cu tine de ce nu stau de vorbă? Eşti în practică? Student în an terminal?
- Nu, eu sunt îngerul...îngerul de serviciu...!
- Cum adică îngerul de serviciu? Crede-mă, n-am mai auzit de aşa ceva!
- Cred şi eu că nu ai mai auzit, ţi se pare o sintagmă ciudată, ieşită din tipare, evident, dar voi, oamenii, aţi început într-un ritm atât de halucinant să vă decimaţi cu mâna voastră, încât s-a crezut de cuviinţă că e nevoie şi de îngeri de serviciu...
- Cine a crezut de cuviinţă?
- Eşti un tânăr curios din fire, ştiu, dar asta nu înseamnă că vei primi de la mine toate răspunsurile pe care le doreşti...S-a crezut de cuviinţă! Ce instanţă a luat hotârârea asta, nu te priveşte...!
- Bine...bine...dar doctorii ăştia sau ce-or fi ei, ar putea măcar să-ţi adreseze câteva cuvinte!
- Nu au cum...chiar nu ai înţeles? Eu sunt îngerul...îngerul de serviciu!
- Asta înseamnă că eu...
- Da...asta înseamnă că tu...! Dar cum voi, oamenii, nu credeţi până nu cercetaţi de câteva ori...! Eşti ţinut artificial în viaţă de aceste câteva aparate. Ciclopii ăştia cu ochi de cifre roşii şi albastre, de care te-ai speriat! Eu nu fac decât să te ajut să treci dincolo...
- Unde dincolo?
- Spre Liman...
- Adică...
- O să vezi când o să pornim la drum!
- Să pornim? Scuză-mă, eşti un înger chiar prea optimist, dacă-ţi imaginezi că eu mă voi putea urni din patul ăsta şi din reţeaua asta de fire nesuferite...
- O să poţi...n-avea grijă, îi spuse îngerul stăpân pe cuvintele lui, dă-mi mâna...şi-ai să vezi că orice este posibil în lumea mea...
Şi Bogdan se lăsă ridicat ca un fulg din patul acela de spital, amuzându-se cum pe cearceaful alb trupul lui inert rămăsese ca un alter-ego fără grai.
- Stai, stai, înainte să plecăm, aş vrea să te întreb: De ce? De ce eu? Aveam toată viaţa în faţă! Corina...Corina...urma să ne căsătorim...după facultate! De ce o aşa de mare nedreptate!
- O mare nedreptate...se înfurie uşor îngerul, strângându-l cu mâna-i trandafirie...o mare nedreptate! Aşa sunteţi, voi, oamenii, cum vi se întâmplă ceva, gata, îi daţi înainte cu o mare nedreptate. Ştii tu ce este aceea o mare nedreptate! Nu cred! Vrei să vezi cu ochii tăi ce este aceea o mare nedreptate? Chit că întârziem cu plecarea noastră, dar o să-ţi arăt, ca să nu mai spui că cineva acolo, Sus, a avut ceva cu destinul tău!
Şi tânărul îl trase spre pieptul său, apropiindu-şi de tâmplele lui aripile, pe care abia acum i le văzuse Bogdan, pliate pe sub halatul albastru. Simţi o căldură binefăcătoare, chiar dulce, ca atunci când mama îl trăgea la pieptul ei să-i încălzească mâinile şi nasul roşu de gerul derdeluşului de la colţul străzii. Senzaţia de căldură i se răspândi până în pupilele adâncite sub hăul nefiinţei din el, străpunse la răstimpuri de lumini şi umbre, ca şi cum cineva ar fi întins o cortină în spatele căreia sta să înceapă o piesă. Văzu la poalele unui deal un om stând prăbuşit pe şosea, cu capul prins între mâini, urlând de durere. Omul avea cam la patruzeci de ani. În jurul lui împrăştiate fâşii de pânză de cort, haine mânjite de sânge, tigăi, o lanternă de mari dimensiuni, veselă spartă. La câţiva metri două trupuri de copii, îmbrăţişate, aşa cum îi vizitase duhul greu al morţii. Mai încolo, trupul unei femei răstignită de grohotişul ce o astupase aproape, lăsând abia să se întrevadă sarcina de două-trei luni, ascunsă de hanoracul jupuit de adunătura de crengi şi pietre cu care dealul o târâse la vale.
- Vezi, asta este o mare nedreptate! Un soţ rămas fără cei doi, ba nu, trei copii, cu cel ce urma să se nască, şi fără soţie! O excursie care începuse frumos, o familie fericită, o seară lângă focul ce scorneşte poveşti din cea mai mică scânteiere...pentru ca peste noapte o furtună nărăvită din munte să spulbere vieţi nevinovate...destine tragice...sub aluviunile pe care le-a târât de sus! Îl vezi pe bărbatul acela? Ei, bine, pot să îţi arăt şi cum arăta cu o zi înainte de tragedia asta. Avea un păr negru şi bogat, aşa cum îl ai tu...nu alb, ca ninsoarea pe creştetul unui munte! Dacă mă uit mai bine, chiar seamănă izbitor de mult cu tine, priveşte...
Şi sub atingerea aripii plăpânde a îngerului, care mângâie preţ de câteva clipe ochii văluriţi ai lui Bogdan, acesta văzu chipul bărbatului încărunţit de durere. Scoase un geamăt tragic din ceea ce mai rămăsese din fiinţa lui văduvită acum de umorile vieţii. Era el...cel de-acum, doar cu câţiva zeci de ani mai bătrân...
- Nu se poate...!
- Şi femeia acoperită de nămol şi frunze ca de uitare...este Corina...spuse îngerul.
- Nu înţeleg? strigă Bogdan uluit de întâmplarea ce tocmai se desfăşurase sub ochii lui.
- Am vrut să-ţi arăt care ar fi fost viaţa ta, dacă în seara aceasta nu ai fi avut accidentul de autobuz...Sigur, este trist ce ţi s-a întâmplat, ţinând cont de tinereţea ta, dar ce mare nedreptate, strigătoare la cer - cum vă place vouă oamenilor să amestecaţi întotdeauna cerul în lumea voastră mică ! - s-ar fi întâmplat dacă te-ai fi căsătorit cu Corina, aţi fi avut o familie fericită, pe care o întâmplare tragică ar fi spulberat-o într-o noapte sub furtună! Cel de Sus ia în calcul întotdeauna viitorul oamenilor, atunci când le hărăzeşte prezentul! Ascultă, cel puţin cu asta pot să te ajut...ascultă, sunt doar cuvintele tale...ţi le-aminteşti?
În auzul descărnat de sensuri pe care Bogdan îl simţea acum ca pe un vacuum tragic, auzi ca prin vis glasul lui, confesându-i-se Corinei într-o noapte de vară: „Dacă aş şti că vreodată ţi s-ar întâmpla ceva rău şi eu aş putea să te ajut, cu orice sacrificiu...nu râde...!...ştiu că sună teatral, dar aşa simt...ai viaţa mea, aici, în palmele tale dragi...!”.
- Deci, vezi, sacrificiul tău de azi va salva viaţa Corinei! îi spuse îngerul.
Privind la bărbatul cărunt, distrus de soarta potrivnică, pe Bogdan îl podidiră din senin lacrimile.
Îngerul de serviciu scoase din faldurile halatului său o năframă albă, aşa cum erau cele pe care le întindea bunica lui când aşternea masa, nu o dată el spunându-i cu dragoste în glas: „ Bunico, cum faci tu de aşterni toată zăpada de pe dealuri pe ştergarele astea bucălate de atâta lumină?”
- Ia, ia şi şterge-ţi lacrimile! îl îndemnă îngerul de serviciu.
Bogdan luă năframa şi îşi şterse apăsat lacrimile care i se păreau ireal de grele. Când vru să înapoieze năframa observă că pe ea stătea impregnat un curcubeu.
- Dar bine, nu au fost decât nişte biete lacrimi...curcubeul apare doar după ploaie...?! spuse el mirat
- Da, dar şi după o ploaie de lacrimi se poate naşte un curcubeu...Voi, oamenii, aţi primit un dar pe care noi îngerii îl dorim de mult, de la facerea lumii acesteia, dar pe care nu-l vom primi niciodată: lacrimile. Vouă vi s-au dat lacrimi de bucurie, de tristeţe, de pocăinţă, de mândrie, de revoltă, de neputinţă, de dragoste, de ură neistovită, de fericire, de adio, de revedere aşteptată, de prefăcătorie mincinoasă, de speranţă, de uitare, de invidie, de reproş ...
- Opreşte-te...pentru ce toate aceste lacrimi?
- Ca să simţiţi viaţa printre ele...să o preţuiţi...să o ocrotiţi...Iar voi ce-aţi făcut...? Aţi făcut totul pentru ca aceste lacrimi să nu vă ude niciodată sau cel puţin rareori faţa şi de cele mai multe ori să cutreiere sufletele altora prin faptele voastre...
- Bine...bine...am înţeles...numai de o lecţie de morală nu am nevoie acum, după ce mi-ai arătat viitorul pe care l-am ratat!...Plecăm?
- Nu încă...mai ai de făcut aici, pe pământ, o faptă bună...ultima...dar depinde de tine dacă o faci sau nu...! Dă-mi mâna, să ne întoarcem câteva clipe, acolo, jos, printre semenii tăi...
Bogdan privea cu speranţă cum se apropie de salonul părăsit acum câteva clipe şi se gândea că poate în mila lui îngerul de serviciu îl va lăsa în viaţă. Dar nu era aşa. Îşi văzu părinţii suspinând lângă trupul lui abandonat firelor multicolore şi un doctor mai în vârstă, care le vorbea:
- Aş mai vrea să vă rog ceva...Ştiu cât vă este de greu să purtăm discuţia asta în aceste momente...dar mă văd presat de timp...şi de oameni...Îi vedeţi pe cei doi care stau pe hol? Aşteaptă de la mine un semn, o minune...dar, de fapt, nu de la mine...ci de la d-voastră...de la Bogdan...
- De la noi? întrebă mama lui Bogdan, ştergându-şi lacrimile.
- De la d-voastră...Fiul lor suferă de insuficienţă cardiacă congestivă. Este o stare patologică determinată de deteriorarea funcţiei de pompă a cordului, acesta nemaifiind în stare să transporte sânge suficient pentru a satisface necesităţile metabolice ale ţesuturilor, sistemul afectat fiind nu numai cel cardiovascular, dar şi cel pulmonar...Băiatul are nevoie de o grefă...este compatibil din toate punctele de vedere cu fiul d-voastră...dar mai este nevoie de acceptul d-voastră, umanitar...Ştiu că vă este greu să daţi un răspuns, dar orice clipă acum contează...
- Ne puteţi lăsa un pic singuri...îl rugă pe doctor tatăl lui Bogdan.
Cei doi părinţi se îmbrăţişară ca pentru a-şi putea da fiecare putere din cât le mai rămăsese, în timp ce mama lui Bogdan, parcă auzea cum o voce lăuntrică îi şopteşte : “Mamă, inima ne-a fost lăsată să ne bucurăm, să iubim, să trăim, nu să zacă rece între patru pereţi de scânduri...Ştiţi că şi eu mi-aş fi dorit atât de mult să trăiesc...Gândiţi-vă la acest lucru...!”.
Când trupul lui Bogdan fu adus în sala de operaţie pentru a i se preleva cordul, îngerul îl mângâie pe frunte şi îi spuse: “Toţi vor fi mândri de tine, să nu uiţi asta! Hai, e timpul să mergem!”
Dar Bogdan privea spre uşile rabatabile ale camerei de urgenţă, ca şi cum ar fi aşteptat ca din clipă în clipă pe ele să apară Corina. Dar se gândi că nu avusese cine să o anunţe de accident, aşa că se hotărâ să se lase în grija îngerului de serviciu.
- Eşti trist? îl întrebă acesta.
- Da, aş mai fi vrut atât de mult să o mai văd o dată pe Corina, deşi ştiu că nu se poate...
Apoi un gând îi lumină faţa.
- Te rog, mai atinge-mă o dată, doar o dată, cu aripa ta...poate voi reuşi s-o mai văd...
- Aripa mea te poate transporta numai în viitor, nu şi în prezent...
- Şi mai bine, aş vrea să văd ce va fi cu ea peste ani şi ani...
Şi îngerul îi satisfăcu şi ultima dorinţă. Se aflau pe o alee a cimitirului în care el fusese îngropat. Lângă crucea sa, Corina aprinsese o lumânare şi parcă îi vorbea.
- Hai, îi spuse autoritar îngerul, am zăbovit destul, ţi-am îndeplinit cam multe dorinţe...
- O clipă, doar o clipă să o mai privesc!
- O clipă de-a voastră sau de-a noastră? surâse îngerul.
- Oricare ar fi ea...o clipă...
Zări cum pe alee venea un tânăr care se opri în faţa mormântului lui.
- Te deranjează dacă aprind şi eu o lumânare, o întrebă băiatul pe Corina.
- Nu...te rog...l-ai cunoscut pe Bogdan?
- Într-un fel...tu?
- Am fost prieteni...a fost cel mai bun prieten al meu...şi va rămâne...
- Eu nu l-am cunoscut personal...dar aş fi vrut...dacă s-ar fi putut...Aici, în piept, spuse băiatul şoptit, aici...am inima lui...o inimă de om adevărat...o inimă mare...care mi-a redat viaţa. De care el, din păcate, nu s-a mai putut bucura!
“Andrei”, se recomandă băiatul, întinzându-i mîna Corinei. Apoi se aplecă, mângâie crucea şi încercă să aprindă cu mişcări tremurânde lumânarea. Corina sesiză neîndemânarea lui şi îl ajută. Pentru câteva clipe mâinile lor se atinseră şi Corina tresări. Unde mai simţise catifelarea acelei mângâieri, unde mai primise blândeţea strângerii delicate de mână? Ca şi cum mângâierile trecute ale lui Bogdan ar fi lăsat peste timp o urmă adâncă pe sub pielea ei, ce izvora acum, la atingerea mâinii acestui băiat, o fericire demult pierdută.
Bogdan privi la îngerul de serviciu şi-l întrebă şoptit:
- Vor rămâne împreună?
- Poate...dacă inima lui...dacă inima ta...va reuşi s-o cucerească din nou pe Corina...!
- Vor fi fericiţi?
- Fericirea este un atribut al vostru, al oamenilor, o noţiune atât de labilă, efemeră, care niciodată nu poţi şti dacă s-a împlinit sau nu...Poate vor fi fericiţi!... Poate veţi fi fericiţi! La întrebarea aceasta nici măcar eu nu-ţi pot răspunde! Hai, hai să mergem, luna naşte una câte una stelele şi nu e bine să întârzii în noapte ca să-i auzi cântecul de travaliu!
Şi îngerul scoase de sub halatu-i albastru o sferă strălucitoare ca de foc, care-i acoperi pe el şi pe Bogdan şi care începu să se rotească prin cerul cufundat în spaimele nopţii. La răstimpuri îi depăşeau alte sfere, la fel de lucitoare, dar care aveau viteze de mii de ori mai mari ca sfera lor.
- Noi de ce mergem atât de încet? întrebă Bogdan.
- Fiindcă nu-ţi doreşti tu să ajungem mai repede acolo, la Liman!
- Întotdeauna, când trăiam şi când mă apucam de un lucru, întotdeauna doream să îl duc până la capăt şi să ajung la liman!
- Atunci doreşte-ţi şi acum!
Şi cu cât Bogdan îşi dorea să ajungă la Liman mai repede, cu atât sfera se hrănea parcă din combustia dorinţei lui şi depăşea încetul cu încetul celelalte sfere, conducându-l spre o lume neştiută, dar aşteptată parcă din clipa primului scâncet la naştere.
- Spune-mi, întrebă Bogdan, care acum abia mai putea să articuleze cuvintele, din cauza vitezei lor extraordinare, spune-mi, o s-o mai văd vreodată pe Corina?
- Când va veni clipa să ajungă şi ea la Liman, îţi promit că vei fi primul care îi va ieşi în cale...