Ksatriya, tu iertătoare a tăcerilor mele
aici pe nesfîrșitele țărmuri albe
trăiesc în fiecare zi cea mai dulce fărădelege-singurătatea
acum știu pașii sînt doar lucruri
de care te plictisești din prea mult mers
atîta timp cît orice drum începe de la o ușă
lasă-mă să mai cred că zborul nu este o risipă de sunete

ieri mi s-a părut că aud
foșnind prelung în crinoline timidă umbra ta de fată
ah femeie simțeam cum te lepezi de tălpile tale a treia oară
și eu nu apucasem încă să-ți sărut bătătura de la sanda
parcă mă încerca Domnul cu frica
au ce să îți iau eu Simioane auzul sau văzul
amîndouă Doamne am zis
lasă-mi doar podul palmei să împing cerul mai sus

Ksatriya Ksatriya nu mi-ai spus niciodată
dacă frîng pe genunchi grumazul luminii
aceasta e o durere sau o mirare?