azi dimineață o furnică s-a înecat în cana mea de cafea
am privit-o cum se zbătea
m-am întrebat
oare dacă aș fi salvat-o aș fi fost eroul ei
m-ar fi iubit toată viața
sau măcar ar fi făcut același gest
pentru mine
preț de o clipă universul și-a ținut respirația
fiecare a spus o rugăciune pe limba lui
ce de cireșe în fața balconului
mici ca niște sîni de adolescentă
rufele puse la uscat ca o piele de om
dimineața te îmbraci îți pui chipul de pe noptieră
ca și cum ți-ai pune ceasul la mînă
seara te debarasezi de tot mirosul de om
și redevii ceea ce ești
o descărcare electrică
să presupunem
te-am găsit la marginea nopții
te pregăteai sa faci saltul
te înecai în cana mea de cafea
ți-ai făcut o cruce mare
atunci te-am tras de haină
dacă-ți spuneam că există dragoste pe marte
nu apă nu viață nu remușcare
atunci ce-ai fi ales
aș fi fost eroul tău
ai fi rămas lîngă mine
sau ai fi pus o vorbă bună la dumnezeu
să-mi mai dea niște zile
Comentarii
desigur
bobadil -
As putea spune ca asteptam sa citesc asa ceva de la Emil si mi-as dori (in egoismul meu nemarginit :-) ca el sa mai scrie in acest registru mult mai aproape de hai sa-l numesc asa un anume "firesc" al emotiei. Abandonand multe dintre artificiile suprarealiste de care abunda cele mai recente hai sa zic zeci de poeme pe care le-am citit sub semnatura sa, Emil Pal scrie poezie dureros de omeneasca aici in stilul acela inconfundabil in care el parca ne cere indurare, insa de fapt noi suntem aceia care vom cere indurare si nu lui, ci dublului sau. Un text care aduna inainte sa dispara din pagina principala abia 12 vizionari dar iata si o penita aurie de la bobadil care si-a uitat palaria la moeciu de sus pe unde mi-a umblat ca altfel trantea cu ea de pamant aici.