dis-de-dimineață
soarele își gîdilă ceața cu limba
apoi se chircește în cer
așteptînd ca tu
să-ți plimbi degetul mic peste litere

buzele sorb cafeaua
mai neagră decît doliul femeilor
și se deschid în cel mai frumos zîmbet
spre răsărit
vindecînd subit frica de cancer

galopînd spre prăpăstii, neîncetat,
lumea e același bizon
privit de sub un maldăr de cărți
însă tu găsești mereu un motiv
să mă ierți
că azi te iubesc mai puțin decît mîine

vîntul ce-ți mîngîie fruntea e un taifun căzut în genunchi
în jurul fîntînii copiii se țin din nou de mînă
adăpîndu-ne ochii și-ntre tîmple
un tumăfacifericit
se zbate
precum un Adonis albastru