spre marginea grădinii se stinge un ecou
al unei rugi rostite în şoaptă-agonizată.
ferestre se deschid în cer de bibelou
căci bubuie flămând şi ars cuvântul: "T a t ă !"

cu faţa-n iarba moale, îmbrăţişând pământul,
Isus îl săruta, văzând în el o holdă.
ca un grăunte viu, sădise-n el Cuvântul,
a-l secera din inimi la vremea de recoltă.

în noaptea asta oarbă se îndrepta spre glorii
dar trebuia să treacă prin al Golgotei vad!
pe păr, cu aripi albe, îl mângâiau doar norii
veghea, cu El în rugă, un piţigoi nomad...

şi-n liniştea acestui ştiubei de primăvară
ţâşneşte de pe buze un iezer de suspine:
"paharul suferinţei cu-ntreaga lui povară
de-i cu putinţă, Tată, -ndepartă-l de la Mine!

ci dacă Tu, Părinte, mi-ai întocmit destinul
şi-o altă cale nu e, şi nu-mi dai alt soroc,
trimite-un heruvim să-mi îndulcească chinul,
trimite cu jeratec arhanghelul de foc,

să-mi încălzească gândul, ce rece, ca o gheaţă
mă strânge-n cergi de teamă, şoptindu-mi: eşti învins!
aprinde-mi Tu puterea, ca mâine dimineaţă
să pot pe toţi tâlharii să-i duc în Paradis."