Dacă nu eu, atunci cine? Dacă nu acum, atunci când?

Zâmbeam amar gândind că ceea ce pentru unii reprezintă nobilul testosteron pentru alţii se reduce la cea mai crudă dintre realităţi: supravieţuirea. Supravieţuirea în ceea ce a devenit un alt fel de lagăr de experimentare şi implicit extertminare în masă.
Introducerea primelor experimente de tip Codex Alimentarius într-o ţară decimată de malnutriţie, reducerea celor mai elementare surse de venit care să asigure nu strictul necesar ci ceea ce mai exact înseamnă un minim subliminal de hrana şi medicamente, de haine nu mai vorbim, pentru categoriile cele mai defavorizate: femei, copii, bătrâni.
Loviturile direcţionate sistematic împotriva a tot ceea ce înseamnă educaţie, sănătate, împotriva tuturor instituţiilor care încă mai funcţionau, împotriva celor care mai reprezentau ţara, care făceau să bată cu mândrie inimile de român, oamenii de ştiinţă, artiştii, sportivii campioni mondiali târâţi în mizerie şi ruşine, în mizerie, să muşte din ţărână, tot ceea ce înseamnă demnitate şi mândrie naţională.
Drumurile, capcane ale morţii, ţara, o junglă în care răzbeşte nu cel mai tare ci cel mai ticălos şi mai infam şi mai fără de scrupule.
Cele enumerate sunt doar câteva vagi exemple.
La noi, pe platourile cele mai inaccesibile ale Tibetului, sunt încă alcătuiri tribale. Nu avem drumuri asfaltate, dar avem demnitate şi avem morală. Morala este simplă, constă în respectul pentru bătrâni. Şi Occidentul, cel spre care a alergat România ca spre un vis de aur, îi ajută pe bătrânii, prea mulţi la număr, să moară, visând frumos. Pentru eutanasie se găsesc mijloace destul de civilizate, am putea spune. În România nu. Dar ce mai contează, urmaşi ai nemuritorilor daci, românii nu vor mai îmbătrâni niciodată; rând pe rând, încetul cu încetul, devin şi ei nemuritori.

şi eu care mă gândeam la modul în care este prezentată ţara despre care se vorbeşte şi cât de mult le pasă unora de ea!