22.23 Ploaia, pe care mai mult o ghiceşte prin întunericul triumfător după izbiturile seci pe caldarâm şi după scânteierile efemere ale picăturilor de apă, alungă orice urmă de căldură şi de sare din atmosferă. Un aer tare şi fad îi umple plămânii, dar acest lucru nu îl revigorează ci îl deprimă şi mai tare. Resimte inefabila tristeţe ce urmează unui act al dragostei – un sentiment al inutilităţii, al golului, al sfârşitului. Oftează. De ce nu s-a abandonat somnului seducător ce îşi fâlfâise aripile pe deasupra capului său mai devreme? De ce s-a desprins aproape brutal din strâmtoarea braţelor Irinei şi a ţâşnit spre baie? Doar pentru că la prânz avuseseră o discuţie stupidă în care îşi împărţiseră viaţa? După ce uşa grea a hotelului se închide în spatele său şi nu se mai poate refugia în sanctuarul amintirilor îşi închipuie că nu mai există cale de întoarcere. Ca şi cum hazardul existenţial este îndreptăţit să ia decizii finale în locul lui. Şi, ca o răzbunare pentru aşteptarea inutilă de până acum, se grăbeşte să încheie orice legătură cu trecutul. Stă cu bagajele sprijinite de genunchi pe un mic peron din faţa hotelului gata să înfrunte furtuna. Nicio clipă de pierdut. Irina este încă in lobby încheind socotelile cu recepţionera nedumerită de plecarea lor intempestivă; o vede cum gesticulează enervată, cum îşi scutură capul acoperindu-şi chipul cu părul şi cum face paşi mărunţi spre ieşire. Şi ea pare hotărâtă. I se va alătura într-un minut şi vor merge împreună spre parcarea neacoperită de peste drum unde şi-au priponit SUV-ul familiei – o maşină mare, neagră, cu forme pătrăţoase! - vor depozita în porbagajul încăpător toate lucrurile pe care le-au adus cu ei pentru o vacanţă de două săptămâni – eşuată însă mult mai devreme! – se vor urca pe banchetele din faţa, îşi vor pune centurile şi vor demara spre Bucureşti. E atât de simplu încât Mihai îi este recunoscător Irinei pentru înţelegerea situaţiei: chiar dacă gândurile se întorc seara cu virulenţa cu care se întoarce febra, chiar dacă are senzaţia că pierde pentru totdeauna ceva deosebit de preţios, aceasta soluţie a despărţirii nu îi răpeşte energie. Iertarea ar fi necesitat energie, regăsirea ar fi necesitat energie, viaţa în comun ar fi necesitat energie. Alege de fapt să nu trăiască.

Fumează grăbit o jumătate de ţigară urmărind farurile care spintecă din când în când negura. Este doar a treia – un record personal pentru care se felicită; în Capitală s-a obişnuit cu un pachet pe zi. Îl ajută de obicei să se liniştească şi să se concentreze. De data asta încearcă în acest fel să îşi alunge toate gândurile în loc să le cheme. Constată că maşinile trec de la nord spre sud fără excepţie, ca şi cum o grămadă de turiştii dezamăgiţi de vreme ar încerca să părăsească staţiunea. Ce ciudat? Pe el tocmai vremea l-ar reţine. Cerul cenuşiu şi jos, marea înfuriată, pescăruşii speriaţi, ploaia. Dar şi el trebuie să emigraze din cu totul alte motive acum spre sud..

După ce uşa se deschide şi se închide cu un vaiet lugubru, iar Irina îi şopteşte: „Gata! Am rezolvat!”, Mihai se scutură, aruncă ţigara fără să o mai stingă şi se apleacă după bagaje. Refuză din orgoliu ajutorul ei luând-o înainte. Iese de sub acoperişul din piatră deasupra căruia tremură reclama hotelului şi coboară câteva trepte. Primii stropi care i se încurcă in părul negru şi sârmos îl îndeamnă să se grăbească, deşi greutatea bagajelor îi smulge braţele din umeri şi trebuie să fie atent la ochiurile de apă din scobiturile asfaltului. Strânge din dinţi fiindcă dâre de frig îi coboară pe şira spinării. Poartă o pereche de pantaloni trei-sferturi din doc alb, un tricou gros şi peste el un hanorac cu glugă; în picioare nu are decât nişte tenişi vechi din pânză şi cauciuc, nepotriviţi pentru vremea de afară. A sperat că va ploua, însă şi-a închipuit că va privi ploaia prin fereastra aburită a unei camere de hotel şi nu că va fi nevoit să înoate. Irina îl urmează în tăcere cu paşi mici şi deşi; şi ea este la fel de nepregătită în faţa potopului: o apără de ploaie doar o pereche de blugi rulaţi deasupra genunchilor, un pulover alb cu anchior şi o umbrelă din plastic roz, cumpărată de pe plajă cu doua zile înainte. Distanţele între lucruri şi oameni cresc. Maşina se află  la mai puţin de două sute de metrii în parcare. Irina – şi mai departe. Pentru a ajunge la maşină trebuie să străbată aleea circulară din faţa hotelului în mijlocul căreia se află un spaţiu verde, să urce pe trotuar câtiva paşi până în dreptul trecerii de pietoni, să taie cele patru benzi ale străzii şi s-o caute prin parcare mergând în zigzag. Până la Irina nu ştie cum să mai ajungă. Le ia o veşnicie mai ales că nu numai natura ci şi ei înşişi îşi stau împotrivă.

Cea mai cumplită scenă se petrece între ei înainte de a traversa albia secată a râului de maşini, când Mihai lasă jos bagajele în aşteptarea culorii verzi a semaforului. Se află pe insula îngustă de lumină a unui felinar cu fruntea întoarsă spre pământ, la câţiva paşi de chioşcul de sticlă al staţiei de autobuz. Remarcă peste drum literele luminoase ce compun firma unui bar – una din puţinile urmele ale naufragiului staţiunii în marea de întuneric. Şi-ar dori să înoate până acolo, să bea alcool şi să se întindă la căldura. Singur. Simte pe piept şi braţe cum apa de ploaie infiltrată se amestecă cu transpiraţia şi se încordează pentru a-şi alunga tremuratul. Gâfâie. Prezenta Irinei, cu umbrela ei roz ce îi acoperă faţa şi cu atitudinea ei ezitantă între sfidare şi blândeţe îl agasează. O împinge uşor când ea repetă invitaţia de a-l ajuta, ba chiar schiţează un gest de a se apleca după valize.

”Lasă-mă!”.

Şi ca şi cum jignirea asta nu ar fi fost de-ajuns îi spune:

„Femeie!”, umplând acest cuvânt cu toate sensurile lui peiorative.

O palmă:

„Lasă-mă, femeie!”.

Deşi îi găseşte circumstanţe atenuante, Irina are obrajii roşii şi nu îşi poate opri din nou câteva lacrimi. Îl întreabă defensiv:

„Ce ai?’ şi se retrage pentru a şi le ascunde. Când se face verde, si Mihai se grăbeşte să pună o distanţă între ei. Şi să alunge un regret incipient. A parcurs un drum lung şi sinuos de la grija faţă de Irina la senzaţia că ea este doar un alt bagaj.

Şi toate astea după ce, cu doar două ore înainte, au fost poate cel mai aproape de o împăcare definitivă.

În camera austeră de hotel, unde abia au încăput un pat dublu încadrat de două noptiere – dintre care una şchioapă, policioara cu televizorul şi un fotoliu cu mânerele roase – poate aceeaşi camera de acum doisprezece ani! –,  au repetat cu voluptate paşii iubirii fizice. Cel puţin la început li s-a părut la fel de nou, de simplu şi de familiar ca întotdeauna şi nimic nu le-a dat de înţeles unde se află. Nu au înţeles dacă se află la începutul unei relaţii sau la capătul ei – şi nu înţeleg nici acum când merg alături treziţi la realitate! –, pentru că totul s-a confundat in mintea lor. Hotelul. Ploaia. Dorinţa... Nu era dorinţa vanitoasă ce îl încercase pe Mihai de dimineaţă si nici dorinţa calmă cu care ea îşi îndeplinea altădată obligaţiile de soţie. Nu era o dorinţa pornită de programarea fiziologică a fiinţelor făurite din carne. Dorinţa a fost mai presus de probleme lor, de ziua încărcata pe care au trăit-o şi care nu se sfârşise încă şi de cuvintele aruncate. A aprins-o în ei fulgerul ce luminase gradina, faleza, plaja, marea. Şi viata lor. Le-a ocupat mintea treptat, în timp ce şi-au umplut valizele deschise pe pat cu hainele împăturite, obiectele de toaletă, cadourile cumpărate pentru Daniel şi alte lucruri, multe dintre ele nefolositoare. Instinctiv şi le-au rânduit  împreună unele peste altele, ca şi cum separarea nu s-ar fi înfăptuit încă, rămânând doar în sufletele lor. S-au întâlnit prin camera alegând uneori acelaşi obiect; şi-au lovit umerii; s-au privit. A început apoi să plouă şi Mihai şi-a lipit obrazul de geam copleşit de oboseală. De undeva departe, peste întinderea frământată a mării, soarele îşi arunca pe sub nori ultimele raze, iar el le-a sorbit reflexia. Irina s-a oprit şi ea să asculte crescendo-ul ploii. Un fulger, o mângâiere, un sărut şi toată tesiunea sexuală dintre ei s-a revărsat în semi-întunericul încăperii. Înainte de a se întinde în patul nedesfăcut şi de a se dezbrăca voluptuos de lent pentru a-şi prelungi agonia şi extazul, au stat o vreme înlănţuiţi. Cu ochii în larg. Au respirat la unison şi s-au lăsat lichefiaţi de ploaie. Şi de dorinţă.  Au avut în faţă imaginea Raiului Pustiit din care fuseseră alungaţi pentru păcatul lor. Nu pentru păcatul unirii ci pentru păcatul mult mai mare al despărţirii. A fost o ispăşire şi o rugă. Mai apoi, cu fiecare mişcare a lui înăuntrul ei s-au aflat din ce în ce mai aproape de acel loc la care râvniseră din primul moment în care şi-au descoperit dragostea. Într-un loc în care nu au putut însă să rămână în echilibru decât pentru câteva secunde – atât cât îi ia orgasmului să invadeze şi să destindă muşchii trupului. Ea a mers atât de departe încât, uitând de orice calcule şi precauţii, i-a cerut să nu se retragă. Ce rugă sau ce forma de ispăşire ar fi fost mai perfectă decât aducerea pe lume a unui copil. A unui copil nou. Ce dovadă mai mare de dragoste i-ar fi putut da Irina lui Mihai decât aceea de a-i purta în pântec copilul? Dar el nu a ascultat-o, iar ea s-a răcit brusc înainte chiar că totul să se termine. Poate dacă ar fi rămas unul lângă altul în amurgul strivit de furtună – atât de asemănător primului amurg al dragostei – şi în amurgul dorinţei, ar fi putut să comunice, fiindcă şi el, în ciuda nemulţumirii ce îl stăpânea, şi dorea armistiţiul. Mihai a rostit însă „Iartă-mă!” şi a alergat la dus; Irina nu l-a oprit şi a plâns; şi totul a părut o greşeală fără rost…

„Iartă-mă!” Ecoul acelui cuvânt rostit de Mihai atunci – şi încă o dată după ce au traversat strada iar el a jignit-o! – le stăruie în urechi – şi în suflete – în timp ce se îndepărtează de hotel prin întuneric. Nu a fost rostit cu convingere şi nici nu a fost acceptat.

Întunericul este atât de compact încât drumul dă impresia că se opreşte la cinzeci de metrii cu un hău nesfârşit. Cu un hău ce aleargă înaintea lor. În ciuda acestei iluzii optice, Mihai se lasă în voia plăcerii de a conduce motivându-şi izolarea prin necesitatea de a se concentra. E încrezător în propriile-i reflexe. Se afundă în scaun fără să micşoreze viteza – nu are decât şaptezeci – optzeci de kilometrii la oră! – şi dă drumul la radio. Din difuzoarele maşinii izvorăşte o muzică melancolică şi alertă din anii şaizeci, muzică ce are sufincentă forţă pentru a acoperi ciocănitul ploii în geam şi destulă materialitate pentru a umple vidul dintre ei. Se relaxează treptat. Sunt încă în vacanţă – nu au părăsit staţiunea. Recunoaşte linia melodică şi o acompaniază bătând cu degetul în volan. Vălul de căldură produs de instalaţia de climatizare îi usucă hainele şi sufletul dându-i o moleşitoare stare de bine. Când în sfârşit porneşte dezaburirea şi măreşte ritmul ştergătoarelor deja ochii îl dor de încordare. Şi degetele. De două ori ignoră semnul de oprire ce semnalizează intrarea în sensurile giratorii  şi se apropie prea mult de linia de demarcaţie dintre benzi, dar are grijă să se asigure de fiecare data şi nu forţează nici limitele maşinii, nici propriile lui limite. Este doar pătruns de ritm şi nerăbdător. Nu prevede dezastrul, ba poate chiar este tentat să creadă că nefericirea îl face imun la întâmplări ce i-ar putea curma suferinţa – Dumnezeu nu este atât de îngăduitor!

De fapt dezastrul nu este numai suma tuturor acestor lucruri mărunte: vizibilitate scăzută datorită ploii, un oarecare grad de neatenţie în mare măsura contrabalansat de experienţă, carosabilul umed, cu un asfalt însă suficent de drept şi poros, viteza peste limita legală, dar nu exagerată! Există un factor extern. O maşină mică, sport, cu geamuri fumurii si forme obraznice ce îi urmăreşte dinadins de câteva minute. În interiorul ei se înghesuie şase persoane: doi băieţi în fata – un blond şi un brunet! – şi două cupluri electrizate şi nerăbdătoare pe bancheta îngustă din spate. Sunt agenţii beţi ai destinului: au petrecut ore bune într-un bar din apropierea hotelului pe nişte canapele late şi moi ce favorizează apropierea fizică, sorbind din pahare înalte de cocteil şi scăldându-se într-o lumina stroboscopică, în fum şi în acorduri orientale; după ce relaţiile s-au închegat, au decis să îşi continue seara la un club din Constanţa; iar când l-au recunoscut în parcare pe Mihai, în timp ce acesta îşi umplea portbagajul cu valize, şi-au amintit de cele două întâlniri de peste zi. Un gând simplu şi în acelaşi timp neclar, stârnit de testosteron şi alcool li s-a înfiripat în creier şi a crescut acolo în timp ce au mers în spatele său: răzbunarea. Acum acest gând s-a copt. Îşi închipuie ca Mihai îi provoacă la întrecere îngustând culoarul de depăşire prin exterior şi neoprind la intrarea în sensurile giratorii. Brunetul îl înghionteşte pe şofer; şoferul blestemă şi loveşte cu palmele pielea fină în care este învelit volanul; iar cuplurile se aprind şi mai tare. Accelerează. Din salturi succesive de pe o bandă pe alta ajung atât de aproape încât reuşesc să îşi ascundă luminile farurilor între roţile din spate ale maşinii lui Mihai. Blondul, cu simţurile şi reflexele trezite de adrenalină, încearcă să păstreze cât mai mult acest fragil echilibru; o cascadorie fără rost şi cu urmări îngrozitoare. Îi este ciudă că prietenii săi şi cele două tipe sunt prea ameţiţi pentru a aprecia virtuozitate automobilistică de care dă dovadă: trecerea bruscă şi elegantă într-o treaptă superioară sau inferioară de viteză, presiunea perfect controlată în pedala de acceleraţie şi în cea de ambreiaj, mişcările infinitezimale ale volanului. Se hotărăşte brusc să supraliciteze pentru a-i forţa mâna lui Mihai. Îşi propune să îi atingă bara din spate cu botul rotunzit al maşinii sale. Aproape reuşeşte.

Privite de sus, în momentele în care fulgerele din larg despică negurile de cafea, cele două maşini seamănă cu două buburuze prinse într-un dans al dragostei. Când drumul se înclină mai întâi insesizabil, apoi din ce in ce mai mult spre dreapta, anunţând periferiile oraşului, întâlnesc, pentru prima oară până atunci, pe celălalt sens, un autobuz ce face ultima cursa.

Timpul se rupe, iar în golul creat se înghesuie o înşiruire de evenimente amorfe.

Mihai ciupeşte frâna fiindcă maşina ce îi vine în întâmpinare aruncă umbre ca nişte şerpi pe carosabil. O face însă mult prea brusc şi brutal. Se aude scrâşnetul înfundat al sistemului ABS şi SUV-ul îşi domoleşte din cai. Lângă el Irina strânsă în chingi mormăie dezaprobator, dar el îşi umple plămânii cu aer pentru că îşi închipuie că pericolul a trecut. O fracţiune de secundă mai târziu, când o scânteie i se aprinde în oglinda retrovizoare dreaptă realizează însă că în spatele lor se află o altă maşină. Mult prea aproape. Urmăreşte încercarea disperată a şoferului acesteia de a-l ocoli şi strânge din dinţi pregătindu-se pentru ce-i-mai-rău. S-a mai aflat şi în alte dăţi în situaţii limită pe şosele, în cei şaptesprezece ani de când are carnetul de şofer şi de fiecare dată, în beţia ulterioară deznodământului fericit, s-a lăudat că experienţa şi talentul său l-au scos din încurcătură. Că a manevrat şi a potrivit rotiţele destinului. Şi poate că atunci aşa s-a şi întâmplat. De data asta însă ceva este diferit: ameteşte, aude tânguiala metalului frecat şi resimte impactul înainte ca el să aibă loc. Nu îşi ridică decât prea târziu piciorul drept de pe pedală. De data asta pierde controlul maşinii. Izbitura este mult mai uşoară decât se aşteaptă, dar maşina, lovită în aripa dreaptă spate îşi schimbă traiectoria şi încălecă, cu un salt violent, denivelarea ce separă sensurile de mers. O lumină prăfuită şi gri izvorâtă din pântecul autobuzului ce vine din faţă străpunge parbrizul şi îl orbeşte. Silueta colţuroasă a acestuia se năpusteşte asupra lui Mihai – şi asupra Irinei! – antrenând în urma ei un zid de aer şi apa, dar Mihai este deja împăcat cu destinul său. De data asta niciun fior de spaimă nu îi smulge vreo reacţie salvatoare; roteşte volanul stânga-dreapta fără vlaga ca şi cum el ar fi de fapt supus voinţei SUV-ului şi căută din nou frâna de picior de parcă ar dansa un vals languros. Alte amănunte: tăcerea catatonică a Irinei, acul vitezometrului indicând tremurat peste patruzeci de kilometrii pe oră, încetineala cu care ştergătoarele înlătură apa de pe parbriz şi versurile melodiei „I will suvive!”, îi ocupă mintea. Este anesteziat. Pericolul, în care vede materializarea pedepsei sau a graţiei divine, pentru aceasta zi a nehotărârii sau a falselor hotărâri, a nebuniei şi a imposibilităţii de a ierta, îl atrage. Doar în ultima clipă, înainte ca lumina spre care se avântă ca un fluture de noapte să îi explodeze în creier, reuşeşte să se adune şi să evite impactul frontal pentru a o proteja pe Irina. Roteşte volanul ca şi cum ar vrea să-l smulgă din locaşul lui. Ultimul său gând înaintea cortinei de întuneric se îndreptă spre ea. Un gând însoţit de colaje de amintiri duioase, un gând însoţit de o dragoste curăţită de trecut, tocmai pentru că viitorul îi este ameninţat, un gând pe care ştie că nu l-ar fi putut exprima niciodată în cuvinte. O iartă şi se iartă şi pe el însuşi.

Prin atmosfera electrizată, închisă sub clopotul norilor joşi, zgomotul accidentului reverberează lugubru. SUV-ul se izbeşte violent de aripa stângă a autobuzului şi ricoşează înapoi pe sensul de mers spre oraş. Mai rulează încă câţiva metrii traversând autostrada şi se opreşte lângă bordură. Încetineşte treptat, şchiopătând ca o variantă supradimensionată a unei jucării rămase fără baterie. Odată cu ea se opresc şi celelalte doua autoturisme. Maşina sport intrată în derivă se înfige într-un palmier prea puţin protejat de un gărduleţ de fier, iar autobuzul, cu o rană din care ţâşnesc scântei şi cu parbrizul spart, dar încă ţinut sub control, trage pe dreapta. Dintr-unul răzbat ţipete de furie, iar din celălalt ţipete de spaimă. Amestecate cu ţipete de durere. Doar SUV-ul rămâne tăcut şi sobru în aşteptarea unui verdict divin. De sub capota lui şifonată iese o suviţă de fum negru, roţile din faţa sunt sparte, iar portierele şi aripa din stânga sunt înfundate adânc. Şi-a pierdut bara şi masca undeva între benzi şi privit din faţă, cu radiatorul şi o parte a motorului la vedere pare că rânjeşte sardonic. Prin geamurile lui fumurii nu se poate vedea nimic din ceea ce se întâmpla înăuntru.

După ce se reînnoadă, timpul se precipită în jurul unor evenimente fără importanţă pentru a recupera secundele pierdute: călătorii se îngrămădesc să coboare din troleu după ce uşile acestuia se deschid; alte maşini care ajung la locul accidentului fie opresc, fie trec mai departe ocolind epavele cu grijă; iar de pe trotuar coboară câţiva trecători curioşi. Prezenţa oamenilor-spectatori transformă totul în scena unei drame. Se vociferează; se formează mici grupuri; se dau telefoane la rude, prieteni sau la serviciul de ambulanţă şi peste toate acestea ploaia şi noaptea devin mai apăsătoare. 

Trec câteva minute… Mihai îşi recapătă simţurile treptat: întâi auzul, apoi mirosul şi în cele din urmă văzul. E viu dar nu-l încearcă bucuria de a fi încă viu. Contactul cu realitatea este încununat de o durere paralizantă ce îi urca dinspre extremităţi spre un punct situat sub ultima coastă din partea stângă. Ar vrea să strige pentru a o alunga din trup dar niciun sunet nu îi iese printre buzele încleştate. Stă încovoiat peste volan şi peste airbag-ul desumflat şi se sprijină cu obrazul pe bordul maşinii. Îi dau târcoale voci din tonalitatea cărora răzbate o spaimă molipsitoare. Sunt bărbaţi şi femei – trecători întârziaţi şi pasageri ai troleibuzului – ce au format un semicerc în jurul maşinii sale. Îşi strigă îndemnuri, se apropie, se depărtează şi par interesaţi de el. Mihai îşi deschide ochii cu precauţie. Priviţi prin parbrizul pe care au înflorit două crăpături, cu feţele lor luminate straniu, cu imprecaţiile lor neinteligibile şi cu umbrele lor ce se întind pe asfalt până se pierd în liziera de întuneric, par un sobor de vrăjitoare. Şi mai este şi mirosul greţos de sânge amestecat cu miros de fum şi de ulei ce îi evoca şi el Sabatul.

„Irina? Unde este Irina? Trăieşte?”. Gândurile acestea ce îl umplu până la refuz, în mijlocul unei realităţi răsturnate, par simple ecouri sterile ale unui strigat de dragoste şi de disperare. Ale unui strigăt dintr-o altă viaţă în care Irina era lângă el. Abia după un timp oarecare, parcurgând drumul invers prin memorie, începe să înţeleagă ce s-a întâmplat. Încearcă să se mişte şi să spună ceva, dar nu reuşeşte decât să-şi strângă pumnii, să-şi ridice aproape insesizabil capul şi să geamă înfundat. Tuşeşte fiindcă îl îneacă fumul ce intră în cabină. Şi gândurile. Oare durerea pe care o resimte nu este tocmai răsplata pe care Diavolul, invocat de acoliţii săi şi de propria lui mişelie, şi-o ia singur pentru că i-a îndeplinit dorinţa nesăbuită: viaţa fără Irina? Niciuna dintre siluetele creionate pe hârtia nopţii, atrase de revenirea lui –

„Trăieşte!”,

„Când sosesc ambulanţele?”,

„Cum te simţi?” – nu au graţia, subţirimea şi proporţiile ei şi astfel niciuna dintre ele nu contează. Nu are nevoie de prezenţa lor, de ajutorul lor sau de cuvintele lor. Are nevoie de ajutorul ei; are nevoie de prezenţa ei; are nevoie să îi spună tot ceea ce vroia – şi nu putea – să îi spună înainte de accident. Tot ceea ce a aflat despre el şi despre ea într-un moment de catarsis. Nu este interesat de starea lui proprie decât prin prizma spaimei că este prea târziu şi că nu se poate schimba nimic, lucru care i-ar definitiva martiriul ţi l-ar priva de iertare. Încet-încet spaima şi durerea i se adâncesc. Şi dorul de Irina!...

Odată, la câteva luni după căsătorie, într-un moment tandreţe, când mâinile lui îi sugrumau talia şi îi simţea presiunea fermă a pelvisului – semn că o dorea! –, ea l-a întrebat:

„De ce îmi spui întotdeauna pe numele mic – Irina? De ce nu îmi spui iubita, prietenă sau soţie?”.

Răspunsul lui frivol de atunci, mai mult un joc al spiritului, de-abia acum îşi relevă valoarea de adevăr:

„Dar Irina cuprinde toate aceste cuvinte la un loc. Şi multe altele. De ce l-aş folosi pe unul în detrimentul altuia?”…Irina!

Alunecă din nou într-un leşin frământat, asemănător unui înec, până când cineva – nu îşi dă seama de la început cine – se apleacă peste el prin geamul spart al portierei din stângă. O răsuflare umedă îi mângâie obrazul trezindu-l fără să-l sperie. Este un brancardier masiv, cu trăsături neclare ce răspândeşte un miros puternic – fără a fi greţos – de after-shave. Nu ştie de ce dar, chiar dacă nu l-a văzut niciodată, are impresia că îl cunoaşte şi îl aşteaptă de mult – oare cât timp a trecut de la accident? Un alt brancardier ce a înconjurat SUV-ul şi a deschis portiera dreaptă, îşi plimbă palmele peste membrele lui executând un masaj uşor. Le aude întrebările:

„Unde te doare? Poţi să te mişti?”, dar nici măcar nu încearcă să răspundă; sunt întrebări retorice rostite cu blândeţe pentru a induce răniţilor liniştea. Trupul său, ascultător şi moale, pare făcut din plastilină. Îi desfac amândoi centura de siguranţă si, mulţumiţi de scâncetul pe care Mihai îl scoate printre dinţi, îl culca la orizontală susţinându-i capul şi coloana pe braţe şi îi ridică picioarele pe bancheta de alături. Pregătesc targa. Siguranţa pe care mişcările lor precise i-o transmit se transformă în speranţă când îşi închipuie că şi Irina a beneficiat de acelaşi tratament. Irina! Un deget imens îl apăsă pe buze împiedicându-l să vorbească şi să se ridice. Renunţă. Se lasă în voia lor convins că ştiu foarte bine ce fac. Este prea ameţit ca să se lupte pentru a obţine informaţii despre starea ei şi în noua poziţie durerea din regiunea coastelor s-a ameliorat. După o scurtă consfătuire cei doi brancardieri, cărora li se adăugă şi un doctor îmbrăcat într-un combinezon roşu, îl urcă pe targă, îi fixează o gutieră şi îl strâng în chingi pentru a-l transporta în pântecul maşinii de salvare. Chiar înainte de a fi ridicat realizează – cu luciditatea proprie muribunzilor – că este poate ultimul răgaz pe care îl mai are pentru a se împăca. Cu el, cu Irina şi cu lumea.  

Se gândeşte că nu există niciun privilegiu în a înţelege viaţa până la ultimele ei detalii hâde dacă nu mai poate răscumpăra nimic din ea luând deciziile corecte. O materie la care întâi se dă examen şi abia apoi se învaţă – butadă pe care a reţinut-o fără să o înţeleagă dintr-un manual de filozofie. Dincolo de întrebarea “Cum?” la care poate răspunde urcându-se pe lanţul cauza-efect există întrebarea “De ce?”. Este pentru prima data când Mihai îşi pune problema existenţei lui Dumnezeu. Oare acesta este destinaţia? Dumnezeu? A pescuit prea mult timp în marea de opţiuni oferite – izbânda de netăgăduit a progresului –, a  pescuit prea mulţi rechini cu undiţa oferindu-se pe sine însuşi drept momeală, pentru a accepta un astfel de răspuns. Prea multe vieţi posibile sau probabile s-au lăsat aşteptate sau i-au scăpat. L-a obosit viaţa netrăită, viaţa care s-a refugiat în creier, viaţa care s-a încăpăţanat să nu corespundă aşteptărilor sale sau să nu înceapă deloc şi mai ales l-a obosit o spaimă de descompunere şi de moarte. Abia acum poate fi onest cu el însuşi. Realizează că prezentul nu este locul unde se întâlnesc regretele trecutului cu previzionarea viitorului; prezentul nu este nici măcar un loc în care toate lucrurile au sens; prezentul se întâmpla doar, iar lui îi revine banala datorie de a-l consemna. Clipa trebuie să treacă pentru a fi savurată. Cu un simplu exerciţiu de sinceritate îi poate afla însemnătatea sau lipsa de însemnătate. Nu! Nu există Dumnezeu! În schimb există dragostea, fiindcă, în ciuda faptului că îşi este sie însuşi inutil, poate însemna totul pentru o alta persoană, după cum – urmând aceeaşi axiomă a vieţii – o altă persoana poate însemna totul pentru el. Irina!

Afară, odată cu sosirea poliţiei – o maşină gri fără însemne ce aruncă în jur lumini albastre şi roşii într-o succesiune hipnotică, ordinea este restabilită. Traficul, pentru o vreme sugrumat revine la normal, iar mulţimea din ce în ce mai numeroasă este forţată să se retragă în spatele unei bariere imaginare sugerată de braţele ridicate a doi agenţi. Curiozitatea tuturor, şi aşa stimulată de apariţia gălăgioasă a maşinii de salvare cu câteva momente mai înainte, creşte şi mai mult odată cu interdicţia de apropiere de locul accidentului. Alţi doi agenţi efectuează măsurători, iar dacă Mihai şi-ar putea întoarce capul ar vedea şi un al cincilea agent ţinând piept grupului de tineri coborâţi din maşina sport. Ar putea auzi şi înjuriile pe care una dintre tinere i le aduce blondului în timp ce îl loveşte cu poşeta:

„Dobitocule! Era să ne omori! Unde dracu’ ai învăţat să conduci?” şi răspunsul strâmb a-l acestuia:

„Domnu’ poliţist nu le băgaţi în seamă. Sunt nişte curve!”.

Ploaia este însă tot mai vehementă, iar doctorul care îl veghează mergând alături in dreptul umărului său, îi acoperă capul cu o folie de plastic.

            Izolat de restul lumii sub plasticul ce i se lipeşte de faţă când respiră, Mihai, mai afectat de violenţa afectivă decât de cea fizică, accepta sfârşitul acestei zile şi, în acelaşi timp, îşi aminteşte începutul ei… Visase. Visase că a fost trezit din somn de o prezenţă străină – şi stranie! – în camera de hotel, în adâncul nopţii. Îi auzea paşii şi îi prindea vârful umbrei în colţul ochilor, dar nu se putea mişca, prins în starea de imponderabilitate dintre trezie şi vis. Trecuse prin mai multe stări sufleteşti până să se oprească la spaimă, înţelegând că nu îşi poate recâştiga controlul asupra trupului. Era neajutorat. Se trezise cu adevărat abia când acel-cineva se apropiase suficent de mult de el încât să îi vadă chipul. Era tot el – Mihai… Şi acum visează. Visează că cineva îi înlătură de pe chip plasticul după o lungă şi plictisitoare aşteptare şi se trezeşte înconjurat de instrumente medicale, tuburi, măşti şi aparate ciudate într-o cuşcă albă şi slab luminată ce se leagănă. În maşina salvării. Este captiv în propriul trup. Vede, aude, simte – cineva îl ţine de mână! – dar, la fel ca în visul dimineţii, nu se poate mişca. O formă înceţoşată se apleacă asupra sa şi pe măsură ce intră în raza lui vizuală capătă un contur tot mai concret. Este tot el – Mihai. Faţa îi este acoperită de funingine, un fir de sânge i se prelinge printre ţepi scurţi de o zi ai bărbii, iar ochiul drept îi este acoperit de o umflătură vineţie. Pentru prima dată un ţipăt de spaimă îi sparge bariera buzelor şi se trezeşte. A doua trezire. Zâmbeşte ironic – făcând un efort considerabil – chipului palid atât de cunoscut şi de iubit, aplecat deasupra lui şi care nu mai este al lui însuşi.

De-acum ştie: nu există viaţă – şi nici moarte – după Irina!

SFÂRŞIT