crabii

imaginea utilizatorului Virgil
disecție culinară

      Unii oameni cred că marea mea pasiune este poezia, sau literatura, sau arta în general. Alții cred că este vorba de software sau de computere. Există și oameni care cred că mai degrabă este vorba despre biblie și teologie. În același timp alții sînt convinși că pasiunea mea rămîne istoria și științele politice în timp ce alții (printre care și profesorul meu de matematică din primul an de facultate – hello, domnu’ profesor Guță!) vor paria pe filozofie. De data aceasta am să vă surprind și am să vă spun că am și o iubire secretă pentru biologie. La urma urmei cum se explică nenumăratele mele ore (suplimentare) de laborator la microbiologie și genetică. În acest caz însă este vorba doar de o mundană disecție culinară. Pasiunea pentru astfel de disecții am deprins-o de la bunica, din partea mamei. Cu ea mi-am petrecut prima copilărie undeva într-un liniștit cartier al Galaților. Acolo totul era simplu și frumos și mai ales mirosea superb după ploaie dar și în bucătărie.
      Dar să revin la disecție. Pe vremea aceea găinile, gîștele, rațele, cocoșii, puii, iepurii, peștele și racii nu se cumpărau la pungă. Întotdeauna erau la început niște animale vii. Eu așa le-am cunoscut. Oamenii mîncau vietăți și nu chestii neutre din pachete de plastic înghețate bocnă. Animalul viu era interesant și îți transmitea senzația de sănătate și prospețime. Era sacrificat și i se scurgea sîngele. Uneori chestia asta se petrecea devreme în zori înainte ca noi copii să ne trezim astfel că eram „scutiți” de cruzimea evenimentului. Dar vederea animalului mort în lighean era un lucru extrordinar. Urma apoi opărirea, jumulirea, disecarea, eviscerarea, jupuirea, desolzirea lui în funcție de specie. Această activitate era ceva fantastic. Astfel au fost primele mele lecții de științe naturale, biologie, anatomie, genetică, histologie, patologie sau fiziologie. Sînt multe lucruri pe care le-am învățat atunci, precum „locul-ouălelor” sau cum arată fierea sau de ce ciugulesc găinile tencuiala și ce este "bășica peștelui". Un lucru l-am înțeles și m-a fascinat întotdeuna în mijlocul acestor disecții culinare, cît de simplu și funcțional a făcut Dumnezeu lumea animală și anatomia ei.
      Zilele trecute mi-am satisfăcut o veche dorință, aceea de a mînca crab. De fapt am mîncat crab de mai multe ori pînă acum dar niciodată pregătit de mine. De data asta mi-am cumpărat doi crabi uriași vii de la o piață vietnameză și cu ei mișcînd în punga aruncată în portbagaj am plecat spre casă. I-am scufundat (cu aceeași ușoară reținere miloasă din copilărie) în apa clocotindă și i-am ținut așa vreo zece minute pînă au devenit roșii "ca un rac". Apoi, după ce i-am lăsat să se răcorească am purces la fascinanta operațiune de disecție culinară. Ca întotdeauna cînd consumi o specie nouă satisfacția gustativă se împletește cu plăcerea descoperirii. Primul crab a fost de fapt mai degrabă material didactic. Citisem pe internet cam cum trebuie să încep și cam care ar fi etapele. Al doilea însă nu a mai reprezentat nici o problemă. Am rămas surprins să descopăr cîtă carne se află în locuri în care nu mă așteptam.
      Prima mea concluzie ar fi că trebuie să răstorn crabul cu picioarele în sus înainte de a-i desprinde carapacea. Dacă veți proceda așa veți înțelege de ce spun asta, deși nici invers nu este o mare tragedie. Din nou însă am fost uimit să redescopăr ceea ce observasem în copilărie, cît de simplu și funcțional a făcut Dumnezeu anatomia ființelor vii. La urma urmei o astfel de disecție la fel ca și munca unui măcelar este o operațiune de dezasamblare. Eu muncesc într-o companie de software și sînt uimit cît de încîlcit și confuz pot face oamenii lucrurile. Uneori am impresia că pentru unii cu cît un lucru este mai complicat sau mai confuz cu atît este mai important sau mai valoros. În lumea naturală totul este acolo unde trebuie să fie și în măsura sau cantitatea optimă. Se folosesc întotdeauna mecanismele cele mai eficace și formele cele mai eficiente. Și întotdeauna lucrurile sînt simple fără a fi simpliste. Fie că este vorba de pîrghii, volume sau planuri înclinate. Și mai ales totul este frumos, de-a dreptul artistic. Am păstrat carapacele celor doi crabi și uneori le admir; cuirase de soldați subacvatici, ființe gata a zdrobi prada în clești sau fălci și totuși extrem de sensibile dincolo de aparențe, cu o carne foarte gustoasă mai ales dacă e consumată cu un cocktail sauce proaspăt.
      Uneori mi-e dor de mirosul din bucătăria bunicii.

Proză: 

Comentarii

Departe de aventurile lui Fane și Costel, Virgil ne aduce un text de o cu totul altă factură. Sper că v-ați dat cu toții seama ca nu e o simplă rețetă și că e un text literar; e o "disecție culinară", nu simplu culinară, e clar. Nu insist deci. Mie mi-e foame de proză scurtă, așa că am sărit imediat. Întotdeauna mi-a plăcut alunecarea această reflexivă dinspre lucrurile de rutină înspre lucrurile ultime,... sau, mă rog, aproape ultime. Asta dă greutate și importanță lucrurilor de zi cu zi. Să fii poet și când te duci la tăiat lemne, să râmâi prozator și când iei în mână cuțitul de bucătărie. Virgil dovedește asta aici. Neavând aliniat la capăt de rând și fiind un text atât compact, la citire ar ajuta cu siguranță cel puțin introducerea unui spațiu între pasaje. Cred. Permite-mi o întrebare glumeață, dar destul de la modă prin România: noi, mai nou, în țara candidată la U.E., nu mai avem voie să omorâm porcii cu cuțitul, voi, acolo, chiar schingiuți crabii în apă clocotită? Sau, probabil, asta pentru că nu poți să-i tai capul... Sau pentru că Americanii n-au avut Evul Mediu și recuperează acum?

Proza realista descriptiva, intre povestire si jurnal, cu doua planuri urmarite liniar, unite prin pasiunea disecatului si ideile de printre randuri. Prin succesiunea imaginilor si ideilor, parca merge la pas, intr-un ritm tihnit, e o proza care nu galopeaza. Personal, imi plac prozele nervoase, navalitoare, ce ma iau de camasa si ma scutura; dar am savurat si ce mi s-a oferit aici : o proza relaxata, matura, care parca sta si cugeta, face analogii intre viata si arta culinara, din prisma biologiei. Asa ca am stat si-am cugetat: biologia este o stiinta a interelatiei, cu mecanism de baza exact, cauza si efect; care prin permenente schimburi, se reorienteaza, si alcatuieste un intreg logic, „simplu dar nu simplist”. Barbu spunea ca poezia si matematica se intalnesc, undeva, in sferele superioare; mi-a placut ca am gasit aceeasi idee raportata la biologie („Și mai ales totul este frumos, de-a dreptul artistic.”) Am facut analogia cu societatea noastra, e si ea un organism care se naste, creste, evolueaza, decade, moare. Societatea umana e ca un crab, inca o placinta de pe masa lui Dumnezeu, si totusi, doar parte integrata intr-un festin, care e Pamantul, sau intreaga carte de bucate : Universul. Ma intreb cat de detasat poate privi placinta asta un sociolog. :)

actul creatiei e cam sadic. ca si lectorul care il inghite

A fii cu adevarat simplu e o sarcina insurmontabila. Nu te lasa sistemul. Si modestia e o alta virtute imposibila.