mă cheama Alice (!)
am urme de nuia în palmă
și mint

mă uit prin același pătrat visând că e ziuă
și am o fereastră
uneori se întâmplă ceva adevărat
îmi bate la ușă unul c-un teanc de pliante
din umăr îi iese un os doar atât cât să poată convinge
îmi dă
o pătură navajo de stat lângă foc
îi dau înapoi
o sabie vietnameză care-a trecut prin cineva

până unde
să faci atâtea semne neinteligibile
aș putea ridica un catarg invizibil
și-o pânză la fel
pe pod se arcuiește o fată
ce folos să-i spargi piatra din jur
uneori te întrebi și fărâmi

când vine ziua
tot ce vreau e s-aleg
îmi pune în față aceeași pânză roșie catifelată
pe ea cuțitele frumos aliniate
și primul canar care cântă

nu eu sunt în mijlocul tuturor nenorocirilor
eu rătăcesc așa cum alții
fac simplu vânătăi
în urmă rămâne abajurul înclinat pe noptiera mamei
și-un negru care cântă pe holul blocului
spală mirat podeaua de urme
și știe sigur
că se va mai întoarce

uitasem, o da,
te iubesc dragă mamă
mă lovesc de tine așa cum dormi
ca și cum ar fi
un sărut