Frumos finalul. Nu știu de ce tot tabloul tău îmi amintește de Magritte și colivia lui-om. Sufletește, am reverberat la: "sufletele se înstrăinau în colivii filigranate din care păsările tăcerii își reluau zborul fad doi prunci îmbătrîniți unul în porii celuilalt uitînd a se naște" Însă spiritul meu a fost încântat de final, îndeosebi de versurile: "dumnezeu îmi abrevia trecutul cu încă o respirație" Aș regândi "păsările tăcerii". Și înșiruirea "săptămânile lunile anii văruiau". "metamorfozîndu-ne" se recită greoi. ("ne transformă în" - e o versiune, ori alegi tu așa cum simți).