în blocul dintre stele un bărbat
strânge şuruburile anilor cu ciocul unei păsări moarte
pe care îl ascunde în spatele gingiilor de fiecare dată când sărută

geamurile i s-au spart cu mult timp în urmă
dar cioburile nu au căzut încă stau prin aer lângă ciori pe fire

ajuns la maturitatea fragilităţii
aude viaţa din ochii păianjenului
şi împuşcături senine pe coapsa cerească a iubitei
(vor rămâne mereu pierdutele îmbrăţişări pietrificate
să atragă spre ele toate lacrimile ca nişte magneţi)

întunericul îi transpiră în palmă mereu
dar niciodată nu i-a lăsat o lăscaie pentru barcagiul
care îi este momentan fular

din când în când
blocul se acoperă complet cu pământ
atunci se pune o amnezie ca aceea din pietre
şi prin trupul lui trec multe cârtiţe
deghizate în gloanţe