Un text excelent, cu o primă unitate foarte puternică. Alegoria lapidară a creşterii/dezvoltării morţii (sora moarte doarme liniștită/ în vârful unghiei), începând din materie şi continuând în spirit, văzută dintr-un unghi oniric; inversarea realităţilor ((lipind un dreptunghi negru pe reversul/ fiecărui vis), care mi-aduce aminte de

Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric...; introducerea subtilă a ideilor de destin hazardat (atenție/e scris în grabă) şi risipire existenţială (se ciugulesc sentimente), insignifianţa sau negarea ipostazelor biologice şi spirituale în faţa mortii (eu sunt copilul/omul pot fi/bătrânul/dar nu), fie ele concomitent ori cronologice; revenirea la înaintarea spre moarte şi creşterea acesteia în alt mod (ludic?), altundeva (suflet?) (schimbându-și poziția/sora moarte/zâmbește), fac din această poezie un prilej bun de meditat, de respirat, de trăit.

Mi-a plăcut modul aproape expeditiv al scrierii, detaşarea şi curăţenia. Nimic în plus, nicio forţare, nicio chiftea filosofico-poetizantă, aşa cum putem intâlni în alte texte scrise pe tema aceasta, totul este natural, închegat... E o împletire armonioasă între poezia cerebrală şi cea de stare.

Felicitări!