Taxiul opreşte. Cobor fericit. Plec cu avionul. Aeroportul arată atât de seducător: aeronave colorate, şerpuiri asfaltice bine reliefate de luminiţe laterale, turnul care veghează siguranţa zborurilor şi, bineînţeles, impunătoarele terminale cu scări rulante în toate direcţiile, totul e magic.

Intru în terminal unde miroase numai a parfumuri de la duty-free. Mă eliberez de povara genţilor şi rămân, în sfârşit, doar cu portofelul, paşaportul şi avioanele care se văd prin geamul clădirii, trei avioane de dimensiuni medii cât şi un jumbo-jet care zace leneş. Aş vrea să zbor cu avionul din mijloc, are un trifoi pe coadă şi e albastru, culoarea mea preferată.

Se aud două bing-uri consecutive şi se anunţă că pentru cursa spre Bucureşti încep îmbarcările la poarta 35. Ajung în dreptul ei şi văd aeronava care mă va transporta: un boeing alb cu o siglă minusculă pe coadă, stă la umbra jumbo-jetului ca un gândac ce priveşte spre o libelulă plină de vitalitate.

Încep gândurile negre: cine n-are bani să-şi vopsească într-o culoare frumoasă avionul înseamnă că n-are bani nici de piloţi străluciţi sau de revizii straşnice? Dacă ar fi să ne prăbuşim, în cel albastru s-ar vedea logo-ul cel mare, pe al nostru nu s-ar vedea nimic, poate doar aripile în flăcări şi micile explozii izolate ale cherosenului nears încă. Mi se înmoaie picioarele, de la distanţa asta pneurile par dezumflate iar niturile aripilor sunt ruginite.

N-am cum să leşin, pulsul e sus, 88-90 de bătăi. Ajung în faţa porţii. O domnişoară drăguţă verifică biletul şi-mi face semn să poftesc la bord. Impropriu spus, mai întâi intru în tunelul care duce la avion, în tubul digestiv al unei omizi care, curând, se va transforma în fluture şi va zbura cu mine în stomac. Acest maţ oţelit are viaţă, se mişcă pe orizontală iar pe măsură ce înaintezi spre burta insectei, îi simţi aripile care se zbat gata de decolare. Elicea e gata să felieze aerul.

Ajung la supapa de admisie în cuşca unde o însoţitoare de zbor îmi zâmbeşte larg şi mă pofteşte înăuntru pe trei limbi. Mi-am lăsat politeţea în aeroport şi nu pot articula nimic. Clatin din cap... şi atât.

Sunt în vietate, spaţiul e îngust, musculatura pereţilor este gata să înceapă frământarea noii încărcături.
30 de rânduri separate la mijloc de un culoar, 6 scaune pe fiecare rând, 180 de suflete. Am locul repartizat în coadă, rând 26, loc A. Mă aşez şi mă liniştesc, stau la geam; voi avea senzaţia că sunt în legătură cu exteriorul, orice s-ar întâmpla pot ţipa, pot face semne; cineva mă poate auzi şi mă poate vedea. Nu am loc destul aşa că stau drept ca pe scaunul electric.

Se aprinde un bec deasupra mea care semnalizează că ar trebui să-mi pun centura. Unde e? Unde e centura? Nu o găsesc! Sudoarea rece şi gândul că avionul va decola fără ca eu să am centura pusă deja mă stăpânesc, mă şi văd cum voi sări din scaun în momentul decolării, picioarele îmi vor rămâne fixate în acest spaţiu strâmb iar trunchiul va pluti dezorientat împreună cu ochii care vor transmite creierului cum călătorii, vecinii mei, vor fi împroşcaţi cu sânge iar eu voi leşina din cauza lipsei de oxigen.

Un însoţitor de bord mă linişteşte şi mă face atent că stau pe centură. Mi-o strâng cu putere în jurul brâului. Simt cum fierul cataramei răneşte pielea abdomenului până-mi întâlneşte ficatul, respir greu, dar sunt ancorat bine, putem decola.

Eronat. Mai întâi ni se face un instructaj, în caz de ce-i mai rău. Cu acelaşi zâmbet bine conturat pe buze însoţitorul şi însoţitoarele de zbor ne spun ce şi cum să facem în următoarele situaţii: depresurizarea avionului (adică se sparge un geam, sare o uşă, se opreşte aerul condiţionat) în acest caz, noi, simpli civili, trebuie să reacţionăm; ne arată că din tavan vor sări nişte măşti cu oxigen, iar eu, lucid, când avionul va fi depresurizat, ar trebui să întind mâna să-mi pun masca pe faţă, eventual să-i ajut şi pe alţii şi să aştept calm prăbuşirea; prăbuşirea în apă, aflu că sub scaun am o vestă de salvare; în momentul impactului avionului cu apa eu ar trebui la fel de calm, să bag mâna sub scaun... N-am vestă! Unde-i vesta mea?

Vreau să mă ridic să-i spun însoţitoarei că n-am vestă dar catarama centurii mă ţine bine în scaun, habar n-am cum s-o desfac, ţip, ţip tare, atrag atenţia, urlu: „Eu n-am vestă! Eu n-am vestă! ˝ O altă însoţitoare drăguţă îmi arată unde sub scaun să caut şi găsesc salvarea.

Nu m-am gândit bine pentru că eu mi-am luat bilet tocmai în spate ca să fiu mai aproape de ieşirea de siguranţă dar văd acum că, dacă explodează un motor am toate şansele ca bucăţile de metal încins să intre în geamul meu de unde şi depresurizarea; dar îmi pun masca, avionul va ateriza în apă, bag mâna sub scaun cu masca pe faţă şi-mi pun şi vesta iar cu calm, mă duc înot până la ieşirea de urgenţă pe unde îmi croiesc drum în oceanul albastru şi plin de rechini.

Ne anunţă că vom decola şi suntem sfătuiţi să păstrăm legătura cu scaunul pe toată perioada luării zborului. Cine vrea să-şi scoată centura? Cine mai poate să-şi scoată centura?

Cel mai tare mă enervează aşteptarea asta până voi fi în aer, decolează dracului o dată, ce ţineţi atâtea predici, dacă o să cădem, o să cădem.

Avionul mai face un ocol de vreo 10 minute pe pistele aeroportului şi încep să mă destind, pe fereastră văd case, copaci, autostrada, păstrez legătura cu exteriorul.

Insecta e gata să-şi ia zborul. Mă aştept să plece cu o viteză uluitoare, să mă bage în scaun, să-mi oprească scuipatul în glande.

Eronat, are ceva viteză, dar nicidecum aşa de tare, mă întreb cum va putea decola din moment ce merge aşa usoooooorrrrrr...

Stomacul mi-e-n jos, am decolat şi e rău de tot, mi-a fugit pământul de sub picioare; nu-i nimic, păstrez legătura cu exteriorul şi-mi arunc privirea pe geam. Casele sunt mici, mici, mai mici, abia le mai văd, vreau jos, eu mă dau jos, mă muşc de deget, sunt în pragul leşinului, tensiunea e slabă, mâinile sunt reci, e greu, fii tare, nu te mai uita pe geam. Avioanele iau curbe?

Văd pe fereastră pământul sub mine, cred că ne prăbuşim, e clar: o să mor!

Am intrat în nori, nu mai văd nimic, e fum în jurul nostru, am explodat, a cedat motorul, ştiam că suntem prea mulţi...

Acum parcă mergem drept.

Da, e mai bine acum, dar eu păstrez un gol în stomac, parcă am înghiţit o minge de fotbal american. De ce aud aşa de slab? Îmi pocnesc urechile. De ce pocnesc? Eu n-am nimic la urechi, le am sănătoase. Ce tare pocnesc.

Apare semnalul că putem desface centurile dar eu am s-o păstrez. În caz de orice.

Nu-mi vine să cred: oamenii se scoală de pe scaune şi încep să meargă la wc. Nu dezechilibrăm pasărea?!

Nu înţeleg de ce m-am suit în avion? Ce-mi trebuie? Nu mi-era bine pe asfalt? Sunt din pământ, merg pe pământ, stau pe pământ, d’asta am picioare şi nu aripi. Ce mâini reci am.

Vorbeşte cineva?

Vorbeşte cineva!

Cu vocea zeflemistă, căpitanul, ne povesteşte itinerariul aerian: pe deasupra a ce ţări o să trecem, avem 825 km/h la o altitudine de 11.000 de metri (adică 11 km, adică distanţa de la Universitate până la Băneasa), afară sunt 57 de grade cu minus cu o vreme relativ bună.

Ce înseamnă „relativ”? Cum definesc comandanţii de avioane” relativul”? Sunt furtuni dar o să trecem cu bine prin ele? O să ajungem la destinaţie dar depresurizaţi? O să ne prăbuşim dar o să ne găsească la timp? Ce înseamnă ˝RELATIV˝?

Avionul tremură, tremură bine, îi văd aripile cum oscilează în sus şi în jos. Trebuie să fac ceva, avionul ăsta o să se prăbuşească iar eu nu vreau să mor, nu azi. Eu vreau să mor glorios, cu coroane de flori şi râuri de lacrimi, cu breaking news-uri, cu pioşenie pe chipurile celor care vor spune ce om minunat s-a dus şi ce gol am lăsat.

Încerc... reuşesc să-mi dau jos centura. Mă ridic de pe scaun şi mă îndrept direct spre cabina piloţilor să le spun că am văzut cum li se mişcă aripile şi că trebuie să facă ceva pentru că năzbâtia asta o să cadă. Trebuie să-i anunţ!

Mă duc ţintă spre botul avionului dar însoţitoarele vin spre mine cu un căruţ plin de băuturi şi snack-uri. Mă roagă să mă aşez puţin ca să poată trece ele dar îmi dau seama de capcană: vor să ne îmbete ca să nu simţim zdrobirea de pământ. Le spun că e ceva urgent şi că trebuie să vorbesc cu căpitanul; le împing căruţul înapoi. Par contrariate de gestul meu barbar. Din spatele meu se aude vocea „relativă” a însoţitorului care-mi spune să mă liniştesc. Îl ignor.

Am ajuns în faţa uşii cabinei piloţilor. Bat civilizat la uşă. Nu răspunde nimeni. Zeci de ochi îmi înţeapă spatele. Mă întorc: tot avionul, toate sufletele neştiutoare de aeronautică (aripile avionului n-au voie să se mişte, aţi văzut voi roţile maşinii să trepideze?) mă privesc speriate.

Vreau să le vorbesc dar simt cum mingea de fotbal din stomac se suie în gât. Mă aşez pe un scaun gol din faţă şi fac repede rost de punga atât de necesară. Mă descarc în ea.

Mă ridic cu punga în mână şi ţip isteric către toţi neştiutorii: „Avionul o să cadă!!” Lumea mă priveşte stupefiată; nu cred că înţeleg ce le-am zis. „The plain will crash! Boooooom!!!” Arăt cu mâinile că va exploda.
Cred că vorbesc prea încet datorită dopurilor de presiune din urechi. Urlu ameninţător cu punga în mână: „Crash! Boom-Boom!”

În sfârşit izbucnesc primele ţipete de panică, au înţeles şi ei de ce mi-e mie teamă.

Tot ce vreau e să vorbesc cu căpitanul şi să-i explic situaţia. Cu calm şi veste de salvare avem o şansă. Trebuie să ne organizăm. Mă întorc şi bat cu putere în usa cabinei piloţilor: „Se mişcă aripile! Crash! Boom! Ce dracu’ nu pricepeţi!!!” Vreau să mai bat o dată, dar mă doare rinichiul, îngenunchez. Mă lovesc cu nasul de uşă şi sângele sare. Ce spectru de dureri. Avionul cred că a intrat în picaj. Pică.

Vreau să devin un univers, vreau să mă topesc în asfalt, vreau să mor şi să înviu, vreau să prind aripi şi să bâzâi în văzduh, vreau să plâng şi să încerc a-mi deschide capacul sicriului, vreau să mă prăbuşesc în mine şi să mă umplu.

Spatele îmi este brăzdat de nervuri cărnoase din care se naşte o pereche nouă de aripi. Mă înalţ deasupra oraşului şi văd lumina nopţii. Cad în picaj iar vântul îmi poartă plutirea spre nord. O autostradă plină de maşini şi un accident aviatic. Mulţi oameni curioşi şi câţiva morţi. Salvarea, pompierii şi poliţia încearcă să facă ordine în carnagiu.

Plec, am mai văzut asta. Bat de două ori din aripi şi ajung în zorii zilei. Soarele îmi mângâie faţa în timp ce mă plimb pe plaja pustie. Mestec nisip. Melcii de pe picioarele mele se desprind uşor şi pleacă spre apă. Mă opresc o clipă şi mă uit la imensitatea albastră. Nu pot să mă emoţionez, eu sunt apa, mă las pe burta şi încep să mă târăsc spre recele ei. Primul val îmi udă capul. Îmi dau urechile pe spate şi dau din braţe. Mă întâlnesc cu peştii şi mă salută bucuroşi.

Mă scutur puţin şi mă sui la volan. Deschid torpedoul maşinii şi-mi pun cd-ul preferat. Calc acceleraţia ca niciodată. Muzica răsună din toată puterea casetofonului. Trec dintr-o treaptă în altă până pedala ajunge la fund iar vitezometrul nu mai are unde să se ducă. Copacii zboară pe lângă mine, tai virajele ca pe unt. Simt fierbinţelea cauciucurilor şi-mi transpiră palmele. Nu mă pot abţine şi deschid portiera, îmi las aripile să se întindă şi zbor din maşină, nimic nu mă poate încorseta, eu Sunt. Plec în zbor către alte planete.

Vreau să fiu într-un sicriu, vreau să încerc să-l deschid, vreau să mă pot schimba, vreau să devin om, vreau să devin muritor, vreau să cad în praf şi să tuşesc. Mi-e sete. Merg de două zile şi iar mestec nisip. Mi-a căzut o unghie iar un ganglion a devenit purulent. Forţa fizică îmi cedează şi mă prăbuşesc pe câmpie. Stau în verde. Iarba miroase a verde. Un gândac îmi intră în ureche, îl las. Mă gâdilă şi simt ca o arsură puternică după care-l simt pe creier. Mă mănâncă sub scalp. Cu picioruşele fine se plimbă până ce ajunge în faţa ochilor. E negru şi mare. Are doi cleşti cu care-mi trage pleoapa. Mă chinui să o ţin deschisă dar nu reuşesc. În gură îmi intră şi mai mult nisip. Vreau să mă ridic dar nu mai pot. Am devenit ceea ce sunt.