în fața razelor e un carusel
călușeii aleargă
noi avem mâneci din care ies mâinile noastre lungi
ne prindem hățurile dar inevitabil
câțiva se prăbușesc
atunci îi vezi și spui
don't worry nina, nothing will happen to me
*
ca și cum nina ar fi un copil care învață să meargă
prin aer să ramână în cădere
cu brațele trupul rochia cu elefanți într-o poziție perfectă
și ochii deschiși/ luminoși ca într-un tablou al lui michelangelo
acolo jos o așteaptă o casă o stradă un loc gol
o imitație a casei cu păpuși
dar sunt atâtea întinderi atâtea orașe atâtea locuri goale
și teritorii neocupate
încât e greu să alegi locul perfect
de aceea mai rămâi un pic în cădere
iți pui căștile în urechi [ în faza terminală a bolii]
dai drumul la radio și asculți mai departe
pe tonuri grave & joase
don't worry nina, nothing will happen to you
pentru că știi
nu am putut să alegem dar totul s-a reflectat pe o suprafață lucioasă,
un plan înclinat
fără vârfuri de lance, fără repetiții trenante, fără sclipici/ exact ca în teoria haosului
[ în care călușeii se duc tot mai departe
în costumele lor de astronauți / sunt singurii care mai călătoresc/ au ochi mari și frumoși,
boturi de plastic lipite de sticlă/
și vor pluti pentru totdeauna în spațiu.]
Comentarii
Hmm
vladimir -
Am sa incep prin a spune ca din punct de vedere formal poezia are multe imperfectiuni care sunt evidente insa dincolo de acestea, de modul cum ai contruit textul, am regasit o atmosfera deosebita... genul acela de intimitate pe care poti sa o ai numai cu un strain, o dezechilibrare neasteptat a sinelui, o vibratie - in acest caz nu ma hazardez sa definesc ce anume, cred ca nici nu are importanta -, o con-jurare. Sincopele au rolul lor, nici englezismele nu sunt parca atat de deranjante... si ma bucur ca toata aceasta dinamica/energie degajata de text nu se reduce la o simpla neliniste.
multumesc frumos pentru
aquamarine -
multumesc frumos pentru parere!
poemul rămâne.
yester -
că eu te citesc cu plăcere, Daniela, nu mai e niciun secret:) dar mai nou zăbovesc pe textele tale pentru că îmi par un pic mai dornice să dezvolte atmosfera/ cadrul decât să se rezume la concentrarea pe mesaj. e ca și cum ai intra într-un parc de distracții și ai fi fermecat de tot ce este în jurul tău, iar o voce neutră (neapărat neutră) îți spune pe un ton glacial ceva de genul: știi, totuși va fi bine. iar tu te întrebi de ce acum când este evident și mai privești o dată în jurul tău și vezi cumva dincolo de țesătura veselă un posibil pericol, o posibilă întristare, în timp ce ești încurajat cumva să treci peste aparențe. la fel de bine poate fi și o intrare într-un parc, toamna, sau într-o biserică etc. mi-a plăcut, și pentru că mi-a plăcut am fost un pic mai limbut:) tu iartă-mi logoreica descindere și primește semnul meu umil de frumos!
da, cred ca ai observat bine
aquamarine -
da, cred ca ai observat bine ca , de fapt, imi place sa spun povesti, sa schitez cadre, decoruri si in ele sa proiectez senzatii, sentimente. nu stiu daca e bine sau nu, sau daca razbate ceva, cu adevarat, din amalgamul de imagini. (but trying is inspiring :) . ma bucur mult ca ai fost limbut. si multumesc pentru semnul tau!