Hermeneia a împlinit șase luni. Este oare ce mi-am dorit? Nu știu, dar a fost o experiență interesantă. Mă uit în urmă. Mă uit la oameni. Întotdeauna m-au fascinat. Oare așa sînt și eu? A scrie e un lucru special. Luăm litere și cuvinte și ne învîrtim în ele ca într-o beție a tangoului. Visăm dar sîntem treji totuși. Vrem să le dăm sensuri dar încă le căutăm în noi și în jurul nostru. Dar oare cît valorează cuvintele noastre? Dar cuvîntul nostru... Le scriem astăzi și mîine ne speriem de unduirea lor, de mușchii lor încordați, de colții lor și vrem să le ștergem. Le ștergem, dar oare chiar le ștergem? Oare poate o pasăre să își aducă înapoi cîntecul sau o pădure foșnetele? Îi putem noi smulge lui Dumnezeu din palme cuvintele noastre, din urechi vorbele noastre?! De ce ne este oare frică să fim ceea ce sîntem? De ce ne este frică să dansăm goi în piața orașului sau în fața chivotului? De ce ne ștergem zilele din calendar? De ce mototolim floarea la loc în cochilia bobocului?
Uneori obosesc și mă opresc. În urechi, în minte încă mai sună cuvinte, sunete, scrîșnetul roții de moară și al gheții sub sanie. Alteori îmi sună un fel de plîns și copilul acela pe care nu îl cunoașteți pleacă pe marginea rîului și își caută un loc pentru pescuit sau poate pentru a scăpa de mine pentru o vreme. Liniștea e ca o misiune spaniolă sub soarele arid din Alta California. Apoi se face din nou trecere și timpul se scutură ca o arătare pribeagă și o ia din loc. Nu mă așteaptă, îl strig și trebuie să îl ajung din urmă. Miroase a seară printre cactuși iar pe scoarțele copacilor licuricii au început să scrie poezii minuscule ca niște embrioni ai luminii. E semnul că va mai fi și mîine o zi. Chiar dacă un poet nu știe niciodată dacă va mai scrie vreodată sau dacă aceasta este ultima sa poezie.