Parte din ele am reuşit să le vând, Suflete! Nici nu mai ştiu câte aveam. Dar, pe cele mai multe le-am dat pe nimic. Nici măcar pe un zâmbet, pe o vorbă, pe o strângere de mână sau pe un mulţumesc.
La un moment dat, văzându-mi vecinii că şi-au scos legumele şi fructele la poartă, mi-am zis: hai să încerc şi eu, deşi, natura pe mine m-a înzestrat cu altceva.
Mi-am pregătit o masă de lemn de nuc pe care am pus-o aproape de bancă şi le-am aşezat, mai întâi cu faţa la mine. M-am gândit că eu le cunosc bine şi atunci, le-am sucit spre trecători. Le-am făcut teancuri după mărime. Niciunele nu erau mici, Suflete! Toate aveau inimă. Şi respirau. Viaţa venea din orice parte priveai. Ca o poveste. Uneori, mai veselă. De cele mai multe ori, degradată. Amărâtă, ce să mai...
Şi, Suflete, suflete aveau copii, aveau părinţi, dar nu aveau de toate. Mai ales, nu aveau suflete cărora să se destăinuie. Parcă mă simţeam şi eu un pic aiurea din cauza asta. Îmi venea să mă întreb de ce am un gol lăuntric, unde sunt eu? Am plecat fără să spun nimănui? Atunci, mă gândeam, trebuie să fiu pe undeva, prin cineva, poate mai copilăream...
Şi tocmai când mă gândeam pe unde aş putea fi, s-au apropiat nişte cetăţeni. Ciudat, parcă veniseră să mi-l ia. Au zis c-o să-l dea la şcoală, că aveau copii mulţi uitaţi de predecesorii lor, fără suflet, şi urma să se întrunească o comisie să vadă cui şi cum puteau să le aloce măcar câte un suflet de pe la unul, de pe la altul, aşa cum ai duce un sac de rufe la sinistraţi. Le-am oferit tot ce aveam pe masă. S-au căutat prin buzunare. Dar nu aveau ei bani pentru asemenea ofertă. Nu aveau ei mersiuri pentru astfel de ajutor.
M-am dus la vice şi i-am propus să plantez pe terenul de la margine. Sufletele cresc greu, aşa că, atunci când voi fi pământ negru, ei hei hei, câte mă vor plânge!...